Vernisarea

Vernisarea icoanei

Un capitol interesant, mai ales că toti suntem in căutarea unui vernis ideal care, bineînțeles, nu există…

Stratul de  pictura relizat din pigmenți amestecați cu gălbenuș de ou poate rezista și sute de ani dacă icoana este păstrată în condiții optime de umiditate și de temperatură, ferită de o manipulare inadecvată și de acțiunea directă a razelor soarelui.

Imediat după terminarea de pictat a icoanei, stratul de pictură nu doar că se usucă, prin evaporarea apei, ci el începe chiar să să se întărească. Acest proces de întărire al temperei se realizează în prezența oxigenului din aer și constă în crearea unor legături puternice între particulele de pigment datorită gălbenușului de ou. De obicei, în condiții optime, procesul de întărire durează aproximativ un an. Numai după ce stratul de culoare s-a uscat și s-a întărit, se poate aplica un strat cu rol izolator. Vernisul este un lichid obținut prin topirea unei rășini sau a altor substanțe într-un solvent. După ce acest lichid este aplicat pe o anumită suprafață, solventul se evaporă iar substanța dizolvată creează o peliculă izolatoare între obiectul vernisat și mediul înconjurător. Astfel, vernisul protejează pictura împotriva prafului, a gazelor din aer care pot afecta anumiți pigmenți, a zgârieturilor, a manipulărilor defectuase, a acțiunii insectelor, dar și pentru a spori intensitatea culorilor.

Primele două întrebări deosebit de importante pentru fiecare iconar:

1. Cât timp trebuie să așteptăm înainte de a vernisa o icoană?

2. Care vernis este cel mai potrivit?

Mai multe păreri avizate susțin că timpul ideal de așteptare înaintea vernisării este de un an de zile. O perioadă de așteptare atât de lungă este aproape imposibil de conceput atât de către iconari cât și de beneficiari. Anumiți iconari recomandă măcar o lună de zile de așteptare înaintea vernisării, alții doar câteva săptămâni. Însă foarte mulți iconari vernisează icoanele imediat după ce au terminat să le picteze, ignorând toate pericolele care pot să apară din această grabă…

Primele trei probleme care decurg din vernisarea prematură:
– apariția unor pete albe cauzate de prezența apei sub stratul de vernis;
– fragilizarea stratului de pictură ca urmare a umezelii ce a rămas în grund;
– scăderea rezistenței în timp a icoanei.

Câteva calități ale unui vernis bun:

– să fie obținut din rășini naturale și solvenți care să nu interacționeze cu pigmenții, modificându-le culoarea sau compoziția chimică;

– să creeze o peliculă transparentă, suficient de rezistentă pentru a proteja pictura timpul manipulării;

– să izoleze bine stratul de pictură de acțiunea gazelor din atmosferă care ar putea interacționa cu pigmenții, de praf, de mucegaiuri, de insecte, de umezeală și de alți factori care pot influența negativ durabiliatea icoanei;

– să poată fi îndepărtat în cazul unor restaurări fără a afecta în vreun fel stratul pictural. Restaurările pot să apară fie din cauza unor deteriorări, fie pentru că, inevitabil, aproape toate vernisurile își vor pierde din transparență odată cu trecerea timpului, devenind mai întunecate și vor acoperi puterea de strălucire a pigmenților. Un vernis bun poate fi îndepărtat total folosindu-se solvenți care nu vor deteriora pictura. După executarea unei restaurări, icoana este vernisată din nou. Se observă astăzi utilizarea unor lacuri alchidice, dar nu numai, care după aplicare creează legături permanente cu stratul de pictură. Practic, îndepărtarea acestora se poate face doar mecanic, prin afectarea ireversibilă a picturii;

– să nu fie casant. Inevitabil, din cauza variațiilor de temperatură și de umezeală, blatul se va contracta și se va dilata și vernisul trebuie să fie suficient de flexibil încât să suporte aceste modificări.

Un lucru foarte important care trebuie știut atât de către iconari, dar mai ales de cei care solicită pictarea unei icoane, este acela că orice vernis este aplicat doar temporar și că după câteva zeci de ani, icoana trebuie revernisată corespunzător de către un restaurator. Din acest motiv subliniez  importanța unui vernis de calitate, care poate fi îndepărtat ușor înainte de o revernisare.

 

Câteva rășini și materiale utile în cazul unor vernisări.

Damarul

Damarul este o rășină moale, gălbuie, sub forma unor bucăți neregulate, secretată de anumiți copaci din sud-estul Asiei. Rășina extrasă de pe scoarța copacilor are o culoare galben-pai iar cea extrasă din depozitele fosile fiind mai brună. Vernisul obținut din damar trebuie aplicat doar după uscarea stratului de pictură, într-un strat potrivit de gros pentru a preveni încetinirea uscării sau apariția de crăpături. Adeseori, dacă este aplicat înainte de uscarea și de întărirea stratului pictural, într-un strat prea gros sau într-un mediu ambiant nefavorabil (umiditate scăzută, temperatură ridicată), poate să rămână pentru mai multă vreme lipicios la atingere.

Vernisul de damar poate fi obținut prin dizolvarea rășinii mărunțite în esență de terebentină. Cea mai cunoscută rețetă de vernis este:

1 parte rășină damar + 3 părți terebentină

Rășina se introduce într-un săculeț confecționat din bumbac sau mătase și apoi se suspendă într-o sticlă de sticlă astfel încât să nu atingă fundul sticlei dar să fie complet acoperit de terebentină. Sticla se închide etanș pentru a evita evaporarea terebentinei. Întregul proces va dura câteva zile dar dacă dorim să grăbim topirea, putem expune recipientul la soare. În acest interval, amestecul se agită zilnic pentru a asigura o bună omogenizare. În cazul în care nu avem un săculeț, vernisul se lasă la decantat mai multe zile după ce s-a topit complet și apoi se golește conținutul sticlei fără a tulbura substanțele decantate. Dacă soluția obținută este prea concentrată, se mai mai poate dilua în funcție de preferințe prin adăugare de terebentină. În mod normal, vernisul de damar este lucios dar dacă se dorește un aspect final mat se poate adăuga puțină ceară de albine. Mai întâi se topește ceara în esență de terebentină (1 parte ceară la 3 părți terebentină) și se poate adăuga până la 15-20% din volumul final al vernisului. Dacă se adaugă prea multă ceară, stratul de vernis va rămâne lipicios.

Copalul

Copal de Manila
Copal de Madagascar

Copalul – este foarte asemănător cu chihlimbarul, provine de la anumiți arbori din zona Africii de est și Asiei de sud-est, culoarea variind între alb, galben și brun. Aplicat în strat subțire, culoarea lui devine aproape insesizabilă. Copalul mai dur provine din Zanzibar (de origine fosilă), Madagascar și Congo iar copalul mai moale din Manila și Borneo.

O modalitate relativ ușoară de obținere a vernisului, mai ales pentru începători, constă în dizolvarea copalului de Manila (care este mai moale decât alte tipuri de copal) în alcool etilic de 96°. Într-o sticlă se pun părți egale de rășină și alcool, se agită zilnic până la topirea totală. Dacă rășina conține diferite impurități, acestea se vor decanta iar vernisul poate fi turnat cu grijă într-un alt recipient. Sau, la fel ca în cazul celorlalte tipuri de vernis, se poate folosi un săculeț de bumbac sau de mătase în care se pune rășina la topit.

Celelalte tipuri de copal, fiind mai dure, trebuie să fie mai întâi topite la temperaturi înalte, răcite, apoi amestecate în proporții diferite cu ulei de in și terebentină.

Masticul

Masticul este o  rășină moale, sub forma unor picături, gălbuie sau translucidă, secretată de anumiți arbuști din zona mediteraneană. Cel mai apreciat mastic este cel produs în Grecia, pe insula Chios. Masticul este mai puțin folosit decât damarul pentru că este mai sfârâmicios și are tendința de a se îngălbeni mai repede.

Vernisul de mastic se prepară asemănător vernisului de damar, doar că rășina nu se mărunțește ci se lasă întreagă iar proporțiile sunt diferite:

1 parte rășină mastic + 1 parte terebentină

În funcție de preferințe, se mai poate dilua prin adăugare de terebentină. Anumiți iconari îl preferă pentru că este mai transparent decât damarul.

Ceara de albine

Cel mai adesea, ceara este utilizată pentru izolarea spatelui icoanei, însă ea poate fi utilizată și pentru protejarea stratului de pictură. Inițial ea este albă, dar în timp se îngălbenește și devine chiar brună mai ales datorită substanțelor colorate ce sunt conținute de către polenul pe care albinele îl transportă. Pentru a redeveni albă, ceara este purificată utilizându-se apă caldă sau diferiți solvenți organici. Ceara de albine este destul de slabă pentru un vernis, dar pentru a-i crește rezistența, se poate adăuga puțină ceară de carnauba.

Vernisul pe bază de ceară creează o suprafață plăcută și poate fi întrebuințat mai ales pentru icoane care nu vor fi manipulate prea des. Din păcate, nu este prea rezistent în timp și nu oferă o protecție prea bună la zgârieturi. Dacă este aplicat în exces, suprafața riscă să rămână lipicioasă. Adăugat la alte tipuri de vernisuri din rășini, le crește gradul de flexibilitate și le face mai mate.

Prepararea vernisului din ceară constă în topirea acesteia în diferiți solvenți organici sau în esență de terebentină.

O primă rețetă presupune amestecarea de părți egale de ceară și white spirit într-o sticlă care se închide ermetic. Sticla se depozitează într-un mediu cald și după câteva zile ceara se va topi integral. Dacă soluția este prea concentrată, se mai poate adăuga white spirit.

A doua rețetă solicită mai multă atenție pentru că poate fi periculoasă în cazul în care nu se respectă toate instrucțiunile privind siguranța în timpul lucrului cu produse inflamabile. Se amestecă la cald o parte de ceară la una-două părți de terebentină. În loc de terebentină se pot folosi esențe de petrol, cum ar fi benzinele ușoare, petrosinul etc.

După cum am spus și mai sus, acest vernis este destul de slab și riscă să fie absorbit neuniform dacă stratul de pictură are zone insuficient temperate (adică pigmenții nu au fost amestecați cu o cantitate suficientă de emulsie). Pentru a se evita această situație, se recomandă aplicarea de două-trei straturi de emulsie peste toată pictura. Această aplicare a emulsiei are loc după ce s-a încheiat pictarea icoanei și cu cel puțin câteva săptămâni înainte de vernisare.

Șelacul

Șelacul este o rășină naturală produsă de insecta Kerria lacca din India și depusă pe crengile unor copaci. După recoltarea crengilor, rășina este îndepărtată mecanic, cernută, mărunțită și spălată pentru a fi eliminate o parte din substanțele colorante, solubile în apă. În această fază, rezultatul, care conține sub 5% impurități, se numește seedlac și este forma cea mai puțin procesată de șelac. După aceasta, se folosesc diferiți solvenți pentru a se obține diferite tipuri de șelac. Anumite sortimente sunt foarte colorate, iar altele sunt aproape incolore, ca urmare a îndepărtării substanțelor colorante și a cerurilor prezente în mod natural. Șelacul este foarte util în primul rând pentru a izola grundul de mixtionul pe bază de ulei. Anumiți pictori obișnuiesc să aplice un strat subțire de șelac transparent (decolorat) peste foița de aur lipită cu mixtion. Această practică nu este recomandată în cazul auririi cu bolus pentru că ar diminua foarte mult strălucirea aurului. Șelacul mai poate fi utilizat pentru izolarea spatelui icoanei.

Câteva cuvinte despre olifă

Această modalitate de protejare a stratului de pictură nu este deloc ușoară, prin urmare nu o recomand unui începător.

Răpândită mai ales în spațiul rus, această tehnică presupune acoperirea picturii cu un strat de ulei de in. Pentru că uleiul de in se usucă foarte lent se adaugă diferiți sicativi, adică substanțe care au rolul de a grăbi uscarea. Printre cei mai utilizați sicativi sunt acetatul de cobalt, oxidul de plumb (litargă) și carbonatul de plumb (ceruză). De exemplu, la 300 ml de ulei de in se adaugă 1g de acetat de cobalt. Toți acești sicativi au un potențial toxic în cazul manipulării necorespunzătoare.

Principalele dezavantaje ale acestei metode sunt complexitatea procesului de aplicare și întunecarea olifei odată cu trecerea timpului.

Se începe prin expunerea icoanei la o sursă de căldură sau direct sub razele soarelui. Apoi se toarnă o cantitate suficientă de olifă direct pe icoană și se întinde bine. Trebuie purtate mănuși se protecție pentru a evita contactul cu sicativii toxici. Din sfert în sfert de oră, se uniformizează bine stratul de olifă pentru că anumite zone vor absorbi mai multă olifă decât altele. Mișcările trebuie să fie ferme dar nu foarte puternice.  După aproximativ trei ore, stratul de olifă începe să se îngroașe, mișcările se fac din ce în ce mai greu. În acest moment începe îndepărtarea excesului de olifă. După fiecare mișcare, se colectează olifa de pe mână într-un vas. După câteva ore, se trece la ultimele uniformizări. Se folosesc mișcări ample, ca și când s-ar șterge icoana de sus până jos. Anumiți iconari folosesc o racletă din silicon pentru acest pas. Stratul final trebuie să fie subțire. După două zile, procedura se poate repeta. După câteva săptămâni, când stratul este uscat, se poate aplica un strat subțire de șelac.

Din păcate, adeseori se întâmplă ca icoana să rămână lipicioasă fie ca urmare a obținerii olifei, fie a modului în care a fost aplicată, sau din cauza mediului în care are loc tot procesul.