III. Cum realizez desenul

În urma alegerii și pregătirii unui suport adecvat pot trece la realizarea desenului. Acesta poate fi schematic sau mai elaborat, alegerea variază de la un caz la altul, însă el trebuie să cuprindă  cel puțin contururile principale ale obiectelor și persoanelor reprezentate. În cazul în care realizez desenul direct pe blatul unei icoane va fi mai schematic iar detaliile vor fi adăugate ulterior în timpul pictării. Dacă realizez desenul separat pe hârtie iar mai apoi va fi transferat pe blat, pot alege să redau mai  multe detalii însă pe blat voi transfera numai elementele esențiale.

1.      Încălzirea mâinii

Desenul ar trebui să fie un exercițiu permanent, nu doar o etapă înainte de a picta o icoană. Bineînțeles, ca iconar începător am nevoie de mult studiu, trebuie să măsor, să analizez, să reproduc icoane canonice și să îmi însușesc mai multe elemente care vor defini modul în care voi picta. Însă, înainte de a face un desen trebuie să fiu cât mai pregătit atât la nivel duhovnicesc, prin rugăciune, cât și fizic, prin diferite exerciții de încălzire a mâinii. Îndemânarea se dezvoltă treptat, după multe încercări, după multe ore de studiu. La început mă doare mâna, ochii obosesc, spatele mă doare și totul pare foarte greu, dar în timp mâna va reda ceea ce sufletul simte iar mintea gândește. Niciun sportiv nu merge să concureze dacă nu s-a antrenat o perioadă de timp înainte de competiție și dacă nu s-a încălzit în ziua concursului. Uneori are nevoie de o încălzire scurtă, pentru că s-a antrenat sistematic în ultima vreme, alteori are nevoie de o încălzire mai îndelungată, pentru că a avut zile în care nu a exersat. Cred că toți ne amintim cum era în primele zile de școală când scriam mult și ne durea mâna. Aceasta se întâmpla din cauza faptului că nu aveam antrenament la scris.

Mai înainte de a desena, ar fi ideal să îmi încălzesc mâna. Când vorbesc despre mână, cel mai adesea mă refer la membrul superior de la umăr și până la vârful degetelor, însă pot fi mai specific. Partea de la umăr până la cot se numește braț, partea de la cot până la articulația pumnului se numește antebraț, iar de la articulația pumnului și până la vârful degetelor avem mâna. Partea interioară a mâinii se numește palmă iar cea exterioară dosul palmei. Membrele sunt puse în mișcare cu ajutorul mușchilor prinși de oase. În cazul unei mișcări, doar anumite grupe de mușchi sunt solicitate. Dacă acea mișcare dirijată se tot repetă, la început pot apărea dureri însoțite de febră musculară, dar în timp apare o ușurință în executarea ei. De exemplu, dacă la început cu multă greutate reușesc să desenez corect un cerc sau o linie dreaptă, după multe încercări mâna va desena perfect fără niciun efort. Cele mai multe dureri musculare ce apar la nivelul membrului superior pot fi evitate prin încălzire. Tot prin încălzire dispare și acel tremur al mâinii pe care îl pot avea uneori la începutul programului de lucru.

La fel ca în cazul celor care scriu mult, sau care cântă la un instrument muzical ce presupune folosirea intensă a degetelor, ca iconar pot găsi utile câteva exerciții de încălzire. Bineînțeles, cei care au avut probleme cu mâna, care au suferit luxații sau fracturi și care citesc rândurile ce urmează ar trebui să ceară sfatul unui specialist înainte de a efectua vreun exercițiu. Iată câteva exerciții:

– având brațele întinse deasupra capului, închid și deschid pumnii într-un ritm alert. Sau având brațele întinse în lateral, fac rotații cu pumnii închiși, mai întâi de la dreapta la stânga apoi invers.

– având brațele întinse în față, strâng pumnii, menținem această poziție pentru câteva secunde, apoi deschid degetele cât pot de mult, mențin în această poziție pentru câteva secunde, apoi repet mișcarea.

– având brațele întinse în fața, palma deschisă pe verticală, închid și deschid degetele cât pot de mult. Repet mișcarea.

– țin strâns în palmă o minge de tenis pentru câteva secunde, apoi relaxez degetele;

-mențin palma întinsă bine ating mijlocul palmei pe rând cu fiecare deget.

– cu palma întinsă pe masă ridic fiecare deget pe rând și repet.

– formez cifra zero cu vârful degetului mare și, pe rând, cu vârfurile celorlalte degete.

– folosind mâna cu care desenez iau o foaie de hârtie și o mototolesc până devine ca o minge și apoi o îndrept folosind doar mâna, fără a mă ajuta de cealaltă mână sau de altceva.

– folosirea unor instrumente care presupun închiderea și deschiderea degetelor, cum ar fi la folosirea foarfecii, strângerea unui burete în mână, stoarcerea unor rufe, folosirea unor spray-uri pentru geamuri, diferiți clești etc.

Nu trebuie să exagerez cu încălzirea, câteva repetări ale unui exercițiu sunt de ajuns. De obicei, după o vreme simt o căldură la nivelul articulațiilor și al mușchilor. Dacă apar dureri în timpul încălzirii mă opresc și scutur ușor mâna. Fiecare își găsește câteva exerciții favorite pe care le repetă mai ușor decât pe altele.

Încerc să nu uit nici de spatele meu, trebuie să am o poziție dreaptă, corectă, relaxată și din când în când trebuie să mă opresc din lucru și să mă mișcăm puțin. Pentru un iconar, cele mai bune exerciții făcute în aceste pauze scurte sunt închinăciunile și metaniile însoțite de rugăciune dar lenea este prietenă bună cu comoditatea.

 

2. Materiale și instrumente

Pot exista mai multe situații în care desenez. Uneori îmi doresc să deprind noi forme, să îmi însușesc un anumit limbaj specific unei perioade și poate că nu insist prea mult, nu adăugăm prea multe detalii ci realizez schițe care surprind esențialul, formele mari, proporțiile, volumele. În această situație, de cele mai multe ori folosesc materiale și instrumente obișnuite, accesibile ca preț. Alteori însă îmi doresc să realizez studii elaborate, cu cât mai multe detalii, pe care îmi doresc să le păstrez și pentru care voi avea nevoie de un suport mai rezistent și de instrumente de scris diverse care să îmi asigure o libertate în redarea formelor.

În primul rând am nevoie de un suport pe care să desenez. Cei care au deprins bine proporțiile desenează direct pe blatul grunduit. Dacă vreau să exersez atunci am nevoie de diferite foi de hârtie. Cel mai adesea voi folosi foile albe de diferite gramaje. Foile de scris, cele care au în jur de 80 de grame/metru pătrat sunt potrivite notițelor, descărcării pensulei de prea multă culoare, schițelor dar pentru desene mai elaborate, pe care îmi doresc să le păstrez am nevoie de o hârtie care să aibă măcar 120 g/mp astfel încât foaia să reziste cât de cât îndoirilor, umezirilor (în cazul în care voi picta peste desen) și folosirii intense. Trebuie să fiu atent pentru că multe tipuri de hârtie sunt albe ca urmare a folosirii unor acizi în procesul de producție a hârtiei. Acești acizi pot interacționa în timp cu pigmenții din culori. Prin urmare, cea mai bună hârtie pentru acele desene pe care îmi doresc să le păstrez trebuie să fie fără acizi.

Foi de calc. Acestea au de obicei mai puțin de 80 g/mp și din această cauză sunt foarte subțiri, aproape transparente. În momentul în care așez o foaie de calc peste un desen, sau peste o imagine, pot vedea prin ea contururile de dedesubt. Pot cumpăra foi de calc mai mari, chiar la rolă, iar mai apoi le pot tăia după necesitate sau pot achiziționa foi de calc de formatul A4 sau A3.

Cartoane. Cele de tip mucava sunt groase, chiar și de câțiva milimetri și, dacă sunt grunduite la fel ca blaturile, sunt bune pentru diferite studii. Trebuie avută grijă în timpul grunduirii pentru că se pot curba, dar cu răbdare se găsesc soluții. Din păcate, în timp se curbează ca urmează a umezelii însă pot reprezenta o opțiune rezonabilă pentru exersatul pe o suprafață asemănătoare cu cea a unui blat de lemn grunduit.

Caiete pentru schițe. Cele care au coperțile groase din carton sunt potrivite pentru schițele făcute în călătorie sau în locuri unde nu este disponibilă o masă.

Fiecare iconar are mai multe instrumente de scris pe care le va folosi în diferite contexte, cum ar fi luarea de notițe, scrierea de etichete, scrierea pe diferite ambalaje etc. Pentru fiecare situație este bine să am un instrument bun.

Creioane. Fiecare creion are notată la capătul său o literă. Aceste litere exprimă duritatea minelor. Cele mai întâlnite mine sunt B (de la la B1 la B9), HB, F și H (de la H1 la H9).

B (eng. blackness) – se referă la intensitatea negrului;

H (eng. hardness) – se referă la duritatea minei;

HB (eng. hard black) – înseamnă potrivit de tare, mediu;

F (eng. firm) – caracterizează o mină fermă, având ceva tărie;

Minele sunt obținute din grafit amestecat cu argilă. Minele H au mai multă argilă și sunt mai dure, iar minele B au mai mult grafit și sunt mai moi. Duritatea medie este HB, cea mai moale mină este 9B iar cea mai dură este 9H. Cu cât este mai moale o mină, cu atât urmele lăsate vor fi mai negre, iar cu cât o mină este mai dură, cu atât urmele vor fi mai subțiri, mai șterse și mai gri. Creioanele care au minele cele mai moi sau cele mai tari au un preț mai ridicat. Ideal ar fi să am atât creioane foarte bune pentru icoane (cum ar fi 2H, F, B, 2B) dar și creioane mai ieftine (HB) pe care să le folosesc la activități neînsemnate. Creioanele mecanice sunt foarte utile dar nu trebuie să uit să cumpăr și rezerve cu mine pentru ele. Numai testele mi-au arătat care sunt cele mai utile creioane pentru mine.

Gumă de șters. Având în vedere scopul se poate folosi o gumă de șters obișnuită, de preferat ar fi una mai moale și care nu lasă urme. Dar se poate folosi și guma plastică, aceasta poate fi modelată sub orice formă și se dovedește a fi utilă mai ales pentru ștergerea unor anumite detalii. De asemenea, poate fi folosită cu succes la îndepărtarea surplusului de foiță de aur, a scamelor sau chiar a prafului.

Cărbune – foarte util pentru schițe mari. Poate fi cumpărat (natural sau presat) dar se poate pregăti și prin carbonizarea crenguțelor de salcie.

Rigle. Acestea pot fi din plastic sau din metal, având diferite lungimi. Cele metalice sunt foarte utile mai ales în momentul tăierii unor coli de hârtie, dar nu numai. Riglele flexibile sunt foarte utile pentru măsurarea sau trasarea unor linii pe suprafețe neregulate.

Compasuri. Pentru început, cele metalice care se regăsesc în mai toate trusele geometrice sunt foarte bune. Dacă apar lucrări mai mari și voi avea nevoie de un compas mai mare, pot realiza unul de lemn cu o deschidere mai mare.

Truse geometrice. Fiecare trusă geometrică are mai multe instrumente care se dovedesc utile în anumite situații.

Trăgător – un accesoriu de nelipsit oricărui iconar. Asemănător unui compas dar având un braț cu vârful foarte ascuțit iar celălalt braț având la capăt două lamele între care se pune culoarea. Cu ajutorul acestui instrument se trasează aureolele. Trăgătorul este bun numai pentru suprafețe orizontale, pentru suprafețele verticale el poate fi înlocuit cu o pensulă montată în compas. De obicei, pensulele cu păr scurt sunt cele mai bune, dar întotdeauna trebuie testat înainte.

Bisturie. Acestea sunt foarte întrebuințate pentru eliminarea surplusului de foiță de aur de pe suprafața blatului dar tot cu ele se pot ascuți foarte bine creioanele. Trebuie să am multă atenție în timpul manipulării.

3. Identificarea modelelor

Se cere foarte mult discernământ în stabilirea viitoarelor modele. În ziua de astăzi este foarte ușor să caut imagini după numele unui sfânt, să privesc primele rezultate găsite, să aleg o imagine oarecare și să încep lucrul imediat. Dar sunt oare acele imagini corespunzătoare canonului? Sunt ele bune ca sursă de inspirație? Fără rugăciune și fără o pregătire temeinică este foarte greu să discern astăzi între o imagine cu subiect religios și o icoană adevărată. Pentru a recunoaște o imagine care poate fi model:

– trebuie cunoscut canonul, adică forma stabilită în timp de către Biserică pentru un anumit eveniment sau sfânt. De exemplu, în cazul Sfântului Nicolae, canonul menționează că acesta se pictează „bătrân, pleșuv, cu barba rotundă”( Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 151). Nu se poate să îl pictez pe Sf. Nicolae, să zicem, ca fiind tânăr și cu barba lungă. În timp, datorită canonului, oamenii au ajuns să recunoască un sfânt, sau un praznic, privind chiar de departe și adeseori fără să citească numele. Canonul este sintetizarea sub forma normelor a unor experiențe care s-au dovedit în timp a fi de folos în biserică. Scopul unui canon nu este acela de a limita libertatea ci de a arăta libertatea. Canoanele au fost stabilite în timp de către sfinții părinți.

– trebuie eliminate imaginile care aduc elemente străine de tradiția noastră ortodoxă. Din păcate, circulă foarte multe imagini care s-au pictat mai ales după secolul al XVI-lea, în care se resimte îndepărtarea omului de cele duhovnicești iar frumosul este căutat în forme anatomice ideale, în detalii de arhitectură și în reprezentări naturale. Altfel spus, trebuie să evit modelele în care se caută redarea unei estetici ce se regăsește lângă om. Noi căutăm prin rugăciune să redăm o frumusețe mai presus de ochii noștri trupești, o frumusețe a virtuților, o frumusețe a trăirii. Din acest motiv adeseori folosim forme care nu se regăsesc în apropierea noastră, în viața de zi cu zi, dar prin intermediul cărora încercăm să ne înălțăm tot mai mult spre ceea ce trebuie să devină firescul nostru.

– este bine să identific cât mai multe icoane și fresce pictate într-o adevărată trăire iar mai apoi să aleg doar acele elemente care corespund scopului deja definit. De foarte multe ori pot să mă inspir și din icoane cu sfinți asemănători celui pe care doresc să îl pictez.

Mă ajută foarte mult:

– albumele de artă în care apar fotografii clare ale unor icoane deosebite.

– fotografiile developate la rezoluții bune și în diferite formate (cu cât mai mari, cu atât mai bine pentru că se pot vedea mai bine toate detaliile).

– o bază de date electronică bine structurată pentru a se asigura eficiența și rapiditatea în timpul căutărilor (deși ar fi ideal să am doar icoane, cărți și imagini pictate sau tipărite).

 

4. Realizarea desenului

 

În această etapă realizez efectiv desenul. Dacă desenez direct pe grund toate indicațiile de mai jos se vor aplica direct pe suprafața grunduită iar dacă realizez desenul pe o foaie de hârtie acesta va trebui transferat mai apoi pe grund.

1. Mai întâi caut un model clar (sau mai multe dacă sunt interesat doar de anumite părți din fiecare), de preferat din vechime, realizat cu bună-cuviință și respectând canoanele. Pot edita fotografia astfel încât să am cât mai multe detalii în zonele de umbră. După aceasta, ideal ar fi să developez modelul, sau cel puțin să-l imprim pe hârtie la o mărime suficient de mare.
2. Trebuie să privesc acest model cât mai mult, din diferite unghiuri, încercând să înțeleg ce văd. Încerc să stabilesc relații între diferite zone ale modelului și observ în ce poziție este capul, cum stau mâinile, ce caracteristici au obiectele, de unde vine și unde se duce o linie și cum se continuă corpurile sau obiectele atunci când o parte din ele dispare sub un veșmânt sau un alt obiect.
3. Îmi pregătesc toate materialele necesare desenului: planșetă, creioane, gumă de șters, foi albe, foi de calc, bandă adezivă de hârtie, linie, compas și alte instrumente de care știu că am nevoie.
4. Măsor o foaie de hârtie potrivită dimensiunilor blatului pe care voi picta. Trasez axele de simetrie pe foaie (sau direct pe blat în cazul în care desenez direct pe el) dar încerc să nu apăs prea mult. Pot trasa și conturul pentru ramă în cazul în care icoana va avea și o ramă. În cazul în care lucrez la un blat mare și nu am o astfel de hârtie mare pot lipi mai multe hârtii folosind bandă adezivă.
5. Încep prin a-mi lua repere, de exemplu pentru un bust care are o înălțime de trei capete, îmi fixăm mai întâi trei repere pentru aceste module. În cazul chipului încerc să observ cât mai bine diferite detalii, de exemplu: unde se situează linia imaginară care trece prin mijlocul ochilor, sau linia sprâncenelor, unde vin buzele, ce distanță avem între ochi, cât de lung este nasul, unde vin nările, unde vin urechile, cât de lungi sunt sprâncenele, care parte a feței este mai lată, cum este împărțit părul. În cazul veșmintelor observ unde începe o cută și unde se termină, măsor lungimi, lățimi, mă raportez mereu cât mai multe puncte. În acest fel schița va fi cât mai apropiată de original.
6. Schițez contururile generale pentru a vedea cum se încadrează totul.
7. După ce verific schița încep să adaug detaliile necesare.
8. Periodic mă depărtez de schiță și o analizez. Mă ajută să privesc cu ochii întredeschiși, sau într-o oglindă și ori de câte ori este posibil, să cer și părerea unei alte persoane.
9. Finalizez desenul.

 

5. Copierea și transpunerea desenului

În cazul în care am desenat pe o foaie, sau în cazul în care decid să copiez o icoană:

1. Îmi pregătesc toate materialele necesare: foi de calc, rigle, creioane, gumă se șters, bandă adezivă.
2. Iau o foaie de calc și îi trasez axele (pe mijlocul foii, atât pe lățime cât și pe înălțime). Trasez axele și pe blat. În momentul în care voi fixa foaia de calc pe suportul pe care voi picta, axele de pe foaia de calc trebuie să se suprapună cu axele de pe suport. Dacă voi transfera desenul fără să folosesc axele pot să greșesc poziționarea sfântului în icoană. Uneori mă pot folosi de axe pentru a muta schița mai sus sau mai jos, în stânga sau mai în dreapta. În timp, experiența poate duce la eliminarea folosirii axelor, dar pentru început ele sunt foarte utile. Deși este un pas opțional, tot acum voi delimita și rama care va fi pictată la final, cinci milimetri fiind de ajuns pentru icoanele mici sub 30×40 cm.
3. Fixez foaia de calc pe model. Cel mai bun produs pentru fixare este banda adezivă din hârtie dar se pot găsi și alte metode care să țină nemișcată foaia de calc, pe de o parte, și să nu distrugă modelul, de cealaltă parte.
4. Copiez contururile principale. De exemplu, la un veșmânt pot copia doar formele umbrelor principale, nu toate detaliile ce pot fi pictate mai apoi urmărind modelul. Cu cât mai simplu, cu atât mai frumos și mai ușor. De exemplu, nu trebuie să copiez cutele mici de pe veșminte, toate liniile buclelor de la păr, toate firele de la barbă sau alte mici detalii. În timp am ajuns să copiez din ce în ce mai puțin.
5. Desprind o parte din banda adezivă și mă asigur că am copiat bine. În cazul în care au fost omise anumite detalii, le copiez și pe acelea cu atenție.
6. Desprind de tot foaia de calc și mă uit cu atenție iar, poate am uitat vreun detaliu necopiat. În cazul în care observ acest lucru, pot reîncadra foaia de calc pe model și copiez ce am omis.
7. Întorc foaia de calc pe dos, apoi iau un pigment roșu, cum ar fi oxidul roșu de fier, și folosindu-mă de o bucată de vată întind pigmentul acolo unde se vede vreun contur, sau chiar peste tot, dacă am un desen complicat. Trebuie să fiu atenți să dau cu pigment pe spatele desenului și nu pe față. Acesta este un detaliu care uneori mi-a scăpat când la început de drum. Presar puțin câte puțin pigment pe foaia de calc și îl întind cu puțină vată (sau cu o pensulă). Pentru a nu atinge pigmentul pot folosi o mănușă. Ideal ar fi să folosesc o mască pentru nu inhala praful care se înalță. Am nevoie de un pigment bun, care să lase urme vizibile, cel mai potrivit fiind un oxid roșu de fier, dar pot fi folosite și alte culori. Bucata de vată cu care am întins pigmentul o păstrez și o reutilizez. Excesul de pigment de pe foaia de calc îl pun la loc în recipient.

Pentru că nu vreau să murdăresc foaia de calc, cel mai adesea procedez astfel: iau o foaie de hârtie mai subțire și una dintre fețe o acopăr integral cu un pigment cu putere mare de acoperire, să zicem un oxid roșu de fier. Adaug pigment pe foaie apoi îl întind bine cu o pensulă sau cu o vată până când se obține o suprafață colorată uniform. Excesul de pigment îl recuperez. Această foaie o voi introduce între modelul de transpus și suprafața grunduită. Se poate folosi de multe ori fără nicio problemă. Când suprafața începe să rămână fără pigment, adaug iarăși puțin pigment pe foaie, îl întind bine și o pot refolosi. O păstrez cu grijă pentru a nu murdări alte lucruri din spațiul de lucru.

O altă metodă folosită de anumiți iconari de a obține o foaie utilă pentru transpunerea modelului ar fi aceea de a se aplică pe o parte a unei hârtii oxid roșu de fier amestecat doar cu apă, fără nimic altceva. Dacă adăugăm apă mai multă, culoarea va fi mai diluată, dacă adăugăm apă mai puțină, culoarea va fi mai concentrată. Uneori, funcție de mărimea foii, avem nevoie să o prindem pe margini fie cu bandă adezivă fie să o fixăm cu niște stinghii pentru a nu se ondula prea mult. După ce se usucă putem înlătura banda adezivă și o putem folosi pentru a transpune schița. Această foaie colorată se așază între foaia de calc și blat (fața dată cu pigment trebuie să fie în jos). Se poate folosi chiar de mai multe ori.

Mai sunt și alte metode, fiecare găsește ce anume i se potrivește, important este să transpun schița fără să afectez suprafața grundului. De exemplu, există anumite foi care se folosesc la dubla scriere a documentelor, cunoscute sub numele de indigo, dar acestea nu sunt bune din cauza substanțelor pe care le conțin și care în timp interacționează cu pigmenții și pot conduce la afectarea picturii. Întotdeauna trebuie să știu tot ce se poate despre materialele pe care le folosesc.

8. Întorc foaia cu partea dată cu pigment în jos, o fixez pe blat și apoi apăs cu un pix care nu scrie sau cu ceva ascuțit (un creion foarte ascuțit, vârful unui compas etc) pe liniile desenului.
9. După ce am apăsat pe toate liniile, desprind parțial foaia de calc și analizez dacă am transferat tot desenul. Dacă lipsește ceva, apăs pe acele linii iar la final desprind de tot foaia de calc și îndrept din creion liniile strâmbe. Nu mă grăbesc. Privesc desenul transpus dar privim și modelul. Cu cât este mai precis desenul, cu atât va fi mai ușor de pictat și pictura va fi mult mai frumoasă.