Vernisarea icoanei

Un capitol interesant, mai ales că mulți sunt în căutarea unui vernis ideal care, presupun eu, nu există…

Stratul de  pictura relizat din pigmenți amestecați cu gălbenuș de ou poate rezista și sute de ani dacă icoana este păstrată în condiții optime de umiditate și de temperatură, ferită de o manipulare inadecvată și de acțiunea directă a razelor soarelui.

Imediat după terminarea de pictat a icoanei, stratul de pictură nu doar că se usucă, prin evaporarea apei, ci el începe chiar să să se întărească. Acest proces de întărire al temperei se realizează în prezența oxigenului din aer și constă în crearea unor legături puternice între particulele de pigment datorită gălbenușului de ou. De obicei, în condiții optime, procesul de întărire durează aproximativ un an. Numai după ce stratul de culoare s-a uscat și s-a întărit, ar trebui aplicat un strat cu rol izolator.

Vernisul este un lichid obținut prin topirea unei rășini sau a altor substanțe într-un solvent. După ce acest lichid este aplicat pe o anumită suprafață, solventul se evaporă iar substanța dizolvată creează o peliculă izolatoare între obiectul vernisat și mediul înconjurător. Astfel, vernisul protejează pictura împotriva prafului, a gazelor din aer care pot afecta anumiți pigmenți, a zgârieturilor, a manipulărilor efectuase, a acțiunii insectelor, dar și pentru a spori intensitatea culorilor.

Primele două întrebări deosebit de importante pe care mi le pun:

1. Cât timp trebuie să aștept înainte de a vernisa o icoană?

2. Care vernis este cel mai potrivit?

Mai multe păreri avizate susțin că timpul ideal de așteptare înaintea vernisării este de un an de zile. O perioadă de așteptare atât de lungă este aproape imposibil de conceput atât de către cei mai mulți iconari cât și de beneficiari. Anumiți iconari recomandă măcar o lună de zile de așteptare înaintea vernisării, alții doar câteva săptămâni. Însă foarte mulți iconari vernisează icoanele imediat după ce au terminat să le picteze, deși există mai multe pericole care pot să apară din această grabă…

Primele trei probleme care decurg din vernisarea prematură:
– apariția unor pete albe cauzate de prezența apei sub stratul de vernis;
– fragilizarea stratului de pictură ca urmare a umezelii ce a rămas în grund;
– scăderea rezistenței în timp a icoanei.

În opinia mea, iată cinci calități ale unui vernis bun:

– este obținut din rășini naturale și solvenți care nu interacționează cu pigmenții, modificându-le culoarea sau compoziția chimică;

– creează o peliculă transparentă, suficient de rezistentă pentru a proteja pictura timpul manipulării;

– izolează bine stratul de pictură de acțiunea gazelor din atmosferă (care ar putea interacționa cu pigmenții), de praf, de mucegaiuri, de insecte, de umezeală și de alți factori care pot influența negativ durabilitatea icoanei;

– poate fi îndepărtat în cazul unor restaurări fără a afecta în vreun fel stratul de pictură. Restaurările pot să apară fie din cauza unor deteriorări, fie pentru că, inevitabil, aproape toate vernisurile își vor pierde din transparență odată cu trecerea timpului, devenind mai întunecate și vor acoperi puterea de strălucire a pigmenților. Un vernis bun poate fi îndepărtat total folosindu-se solvenți care nu vor deteriora pictura. După executarea unei restaurări, icoana este vernisată din nou. Anumiți iconari aleg să folosească lacuri alchidice, dar nu numai, care după aplicare creează legături permanente cu stratul de pictură. Practic, îndepărtarea acestora se poate face doar mecanic, prin afectarea ireversibilă a picturii;

– nu este casant. Inevitabil, din cauza variațiilor de temperatură și de umezeală, blatul se va contracta și se va dilata și vernisul trebuie să fie suficient de flexibil încât să suporte aceste modificări.

Un aspect foarte important  este acela că orice vernis este aplicat doar temporar și că după câteva zeci de ani, icoana trebuie revernisată corespunzător de către un restaurator. Din acest motiv subliniez  importanța unui vernis de calitate, care poate fi îndepărtat ușor înainte de o revernisare.

 

Câteva rășini și materiale utile în cazul unor vernisări.

Damarul

Damarul este o rășină moale, gălbuie, sub forma unor bucăți neregulate, secretată de anumiți copaci din sud-estul Asiei. Rășina extrasă de pe scoarța copacilor are o culoare galben-pai iar cea extrasă din depozitele fosile fiind mai brună. Vernisul obținut din damar trebuie aplicat doar după uscarea stratului de pictură, într-un strat potrivit de gros pentru a preveni încetinirea uscării sau apariția de crăpături. Adeseori, dacă este aplicat înainte de uscarea și de întărirea stratului pictural, într-un strat prea gros sau într-un mediu ambiant nefavorabil,  poate să rămână pentru mai multă vreme lipicios la atingere.

Vernisul de damar poate fi obținut prin dizolvarea rășinii mărunțite în esență de terebentină. O posibilă rețetă de vernis este: 1 parte rășină damar + 3 părți terebentină

Deși ori de câte ori am pregătit acest vernis am dizolvat bucățile de rășină direct în sticlă iar final am luat cu grijă, evitând impuritățile, totuși bucățile de damar se pot introduce într-un săculeț confecționat din bumbac sau mătase și apoi se suspendă într-un recipient de sticlă astfel încât să nu atingă fundul recipientului dar să fie complet acoperit de terebentină. Recipientul se închide etanș pentru a evita evaporarea terebentinei. Întregul proces va dura câteva zile dar dacă vreau să grăbesc topirea, pot expune recipientul la soare sau căldură. În acest interval, agit zilnic  amestecul pentru a asigura o bună omogenizare. Dacă nu am  folosit un săculeț în care să rămână impuritățile, las vernisul la decantat mai multe zile după ce s-a topit complet și apoi răstorn conținutul recipientului fără a tulbura substanțele decantate. Dacă soluția obținută este prea concentrată, o mai mai pot dilua în funcție de preferință prin adăugare de terebentină. În mod normal, vernisul de damar este lucios dar dacă aș dori un aspect final mat, aș putea adăuga puțină ceară de albine. Mai întâi aș topi ceara în esență de terebentină (1 parte ceară la 3 părți terebentină) și aș adăuga până la 15-20% din volumul final al vernisului. Dacă aș adăuga prea multă ceară, stratul de vernis ar rămâne lipicios. Până acum nu am încercat să-i adaug ceară.

Am făcut vernis de damar de câteva ori însă nu am ajuns la o concluzie privind proporțiile cele mai bune. Momentan folosesc vernis de damar cumpărat pe care îl aplic peste un strat-două de sandarac.

 

Copalul

Copalul – este foarte asemănător cu chihlimbarul, provine de la anumiți arbori din zona Africii de est și Asiei de sud-est, culoarea variind între alb, galben și brun. Aplicat în strat subțire, culoarea lui devine aproape insesizabilă. Copalul mai dur provine din Zanzibar (de origine fosilă), Madagascar și Congo iar copalul mai moale din Manila și Borneo.

O modalitate relativ ușoară de obținere a vernisului constă în dizolvarea copalului de Manila (care este mai moale decât alte tipuri de copal) în alcool etilic de 96°. Într-o sticlă pun părți egale de rășină și alcool și agit zilnic până la topirea totală. Dacă rășina conține diferite impurități, acestea se vor decanta iar vernisul poate fi turnat cu grijă într-un alt recipient. Sau, la fel ca în cazul celorlalte tipuri de vernis, aș putea folosi un săculeț de bumbac sau de mătase în care să pun rășina la topit.

Celelalte tipuri de copal, fiind mai dure, trebuie să fie mai întâi topite la temperaturi înalte, răcite, apoi amestecate în proporții diferite cu ulei de in și terebentină. Am încercat dar până acum nu mi-a reușit experimentul.

Mai mulți ani mi-am făcut singur vernis de copal de Manila.

 

Masticul

Masticul este o  rășină moale, sub forma unor picături, gălbuie sau translucidă, secretată de anumiți arbuști din zona mediteraneană. Cel mai apreciat mastic este cel produs în Grecia, pe insula Chios. Masticul este mai puțin folosit decât damarul pentru că este mai sfârâmicios și are tendința de a se îngălbeni mai repede.

Vernisul de mastic se prepară asemănător vernisului de damar, doar că rășina nu se mărunțește ci se lasă întreagă iar proporțiile sunt diferite: 1 parte rășină mastic + 1 parte terebentină

Funcție de preferințe, se mai poate dilua prin adăugare de terebentină. Anumiți iconari îl preferă pentru că este mai transparent decât damarul.

Nu am testat încă vernisul de mastic.

 

Ceara de albine

Cel mai adesea, ceara este utilizată pentru izolarea spatelui icoanei, însă din câte am citit ea poate fi utilizată și pentru protejarea stratului de pictură. Inițial ea este albă, dar în timp se îngălbenește și devine chiar brună mai ales datorită substanțelor colorate ce sunt conținute de către polenul pe care albinele îl transportă. Pentru a redeveni albă, ceara este purificată utilizându-se apă caldă sau diferiți solvenți organici. Ceara de albine este destul de slabă pentru un vernis, dar pentru a-i crește rezistența, se poate adăuga puțină ceară de carnauba.

Vernisul pe bază de ceară creează o suprafață plăcută și poate fi întrebuințat mai ales pentru icoane care nu vor fi manipulate prea des. Din păcate, nu este prea rezistent în timp și nu oferă o protecție prea bună la zgârieturi. Dacă este aplicat în exces, suprafața riscă să rămână lipicioasă. Adăugat la alte tipuri de vernisuri din rășini, le crește gradul de flexibilitate și le face mai mate.

Prepararea vernisului din ceară constă în topirea acesteia în diferiți solvenți organici sau în esență de terebentină.

O primă rețetă pe care am întâlnit-o presupune amestecarea de părți egale de ceară și white spirit într-o sticlă care se închide ermetic. Sticla se depozitează într-un mediu cald și după câteva zile ceara se va topi integral. Dacă soluția este prea concentrată, se mai poate adăuga white spirit.

A doua rețetă solicită mai multă atenție pentru că poate fi periculoasă în cazul în care nu se respectă toate instrucțiunile privind siguranța în timpul lucrului cu produse inflamabile. Se amestecă la cald o parte de ceară la una-două părți de terebentină. În loc de terebentină se pot folosi esențe de petrol, cum ar fi benzinele ușoare, petrosinul etc.

După cum am spus și mai sus, acest vernis este destul de slab și riscă să fie absorbit neuniform dacă stratul de pictură are zone insuficient temperate (adică pigmenții nu au fost amestecați cu o cantitate suficientă de emulsie). Pentru a se evita această situație, se recomandă aplicarea de două-trei straturi de emulsie peste toată pictura. Această aplicare a emulsiei are loc după ce s-a încheiat pictarea icoanei și cu cel puțin câteva săptămâni înainte de vernisare.

Nu am testat acest vernis pe fața icoanei dar mi se pare interesant.

Șelacul

Șelacul este o rășină naturală produsă de insecta Kerria lacca din India și depusă pe crengile unor copaci. După recoltarea crengilor, rășina este îndepărtată mecanic, cernută, mărunțită și spălată pentru a fi eliminate o parte din substanțele colorante, solubile în apă. În această fază, rezultatul, care conține sub 5% impurități, se numește seedlac și este forma cea mai puțin procesată de șelac. După aceasta, se folosesc diferiți solvenți pentru a se obține diferite tipuri de șelac. Anumite sortimente sunt foarte colorate, iar altele sunt aproape incolore, ca urmare a îndepărtării substanțelor colorante și a cerurilor prezente în mod natural. Șelacul este foarte util în primul rând pentru a izola grundul de mixtionul pe bază de ulei. În acest moment, folosesc șelacul mai ales la izolarea spatelui icoanei.

Câteva cuvinte despre olifă

Această modalitate de protejare a stratului de pictură nu este deloc ușoară. Am încercat-o de câteva  ori fără a fi prea mulțumit de rezultate.

Răpândită mai ales în spațiul rus, această tehnică presupune acoperirea picturii cu un strat de ulei de in. Pentru că uleiul de in se usucă foarte lent se adaugă diferiți sicativi, adică substanțe care au rolul de a grăbi uscarea. Printre cei mai utilizați sicativi sunt acetatul de cobalt, oxidul de plumb (litargă) și carbonatul de plumb (ceruză). De exemplu, la 300 ml de ulei de in se adaugă 1g de acetat de cobalt. Toți acești sicativi au un potențial toxic în cazul manipulării necorespunzătoare.

Principalele dezavantaje ale acestei metode sunt complexitatea procesului de aplicare și întunecarea olifei odată cu trecerea timpului.

Se începe prin expunerea icoanei la o sursă de căldură sau direct sub razele soarelui. Apoi se toarnă o cantitate suficientă de olifă direct pe icoană și se întinde bine. Trebuie purtate mănuși se protecție pentru a evita contactul cu sicativii toxici, deși pe internet nu am văzut vreun iconar care să poarte mănuși. Din sfert în sfert de oră, se uniformizează bine stratul de olifă pentru că anumite zone vor absorbi mai multă olifă decât altele. Mișcările trebuie să fie ferme dar nu foarte puternice.  După aproximativ trei ore, stratul de olifă începe să se îngroașe, mișcările se fac din ce în ce mai greu. În acest moment începe îndepărtarea excesului de olifă. După fiecare mișcare, se colectează olifa de pe mână într-un vas. După câteva ore, se trece la ultimele uniformizări. Se folosesc mișcări ample, ca și când s-ar șterge icoana de sus până jos. Anumiți iconari folosesc o racletă din silicon pentru acest pas. Stratul final trebuie să fie subțire. După două zile, procedura se poate repeta. După câteva săptămâni, când stratul este uscat, se poate aplica un strat subțire de șelac.

Din păcate, adeseori se întâmplă ca icoana să rămână lipicioasă fie ca urmare a obținerii olifei, fie a modului în care a fost aplicată, sau din cauza mediului în care are loc tot procesul. Nu știu care din cele trei motive menționate anterior a fost cauza în cazurile mele, însă toate icoanele pe care am încercat să le vernisez astfel, au rămas ușor lipicioase la atingere, nu mult însă suficient să simt acest lucru și să nu-mi placă.