II. Suportul pe care va fi pictată icoana

Orice lucru făcut pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru trebuie să fie făcut cât mai bine cu putință. Inevitabil, anumite contexte mă pot determina să fac alegeri care știu că afectează calitatea lucrului, însă trebuie să am tăria de caracter să recunosc minusurile și să nu încerc să le ascund. Nu pot picta pe un suport care nu este destinat picturii și în loc să recunosc acest lucru eu să laud așa zisele calități ale acestui suport slab. Pe scurt, suportul icoanei trebuie să fie pe măsura icoanei, adică foarte bun.

Cei din vechime aveau o evlavie față de toate lucrurile făcute pentru Dumnezeu. În acest sens ne stau mărturie atât de multe icoane care s-au păstrat după sute de ani.

Icoanele sunt obiecte care se păstrează în primul rând în biserici iar mai apoi în casele credincioșilor sau în locurile în care aceștia se roagă. Realizarea lor presupune mult efort și multă pricepere pentru a reda cât mai bine chipurile sfinte, din acest motiv  icoanele nu sunt simple obiecte care se pot înlocui sau arunca. Avem icoane care se păstrează foarte bine după sute de ani, și chiar de mai bine de o mie de ani, așa cum este cazul mai multor icoane păstrate la Mănăstirea Sf. Ecaterina de la Sinai.

1.    Alegerea suportului

După ce am stabilit ce anume voi picta, trebuie să aleg suportul pe care va fi pictată icoana. Obiectul articolului de față este acela de a discuta în principal despre cum pictez eu icoane pe blaturi de lemn, prin urmare nu mă voi referi la alte suporturi.

În cazul în care vreau să exersez, să studiez sau pur și simplu să testez, probabil că cele mai accesibile suporturi sunt hârtia și mucavaua preparată cu grund. Acestea sunt ușor de procurat, sunt accesibile ca preț, după caz se pot prepara cu grund și se pot depozita fără prea mari probleme.

Hârtia albă trebuie să fie mai groasă decât cea obișnuită pentru scris, să aibă mai mult de 200 de grame pe metru pătrat, iar pentru a rezista cât mai mulți ani trebuie să nu conțină acizi. Anumite lucrări se pot păstra foarte bine înrămate. În acest caz, ideal ar fi să folosesc un geam cu protecție împotriva razelor ultraviolete care pot determina modificări în structura hârtiei și pot afecta culorile unor pigmenți, în cazul folosirii celor care nu sunt foarte stabili la lumina. Pentru a rămâne dreaptă în timpul pictării, pot fixa hârtia cu bandă adezivă pe o planșetă de lemn.

Mucavaua este un carton gros, foarte bine presat, folosit adeseori de către cei care oferă servicii de legătorie. Exclusiv pentru studii și teste, o pot prepara cu grund în același mod ca blatul de lemn însă nu va rezista în timp fără să se curbeze ca urmare a umidității din aer.

2.    Blatul de lemn

Cea mai bună alegere pentru suportul pe care va fi pictată o icoană este lemnul brut. În fiecare zonă geografică există mai multe tipuri de copaci și fiecare esență lemnoasă are particularitățile ei. Alegerea lemnului trebuie să țină cont de câteva calități: să fie rezistent în timp, să nu crape, să nu se curbeze, să nu elimine rășini în timp, să nu fie foarte greu, să nu aibă noduri și să nu conțină uleiuri sau alte substanțe care să afecteze grundul ce va fi aplicat ulterior. Bineînțeles, nu există un lemn ideal, fiecare esență lemnoasă are plusurile și minusurile ei, însă trebuie să aleg cea mai bună variantă disponibilă.

Suportul de lemn pe care se pictează se numește blat. Foarte puțini iconari își pot realiza chiar ei blaturile din lemn așa că cel mai adesea iconarul apelează la ajutorul unui tâmplar care are suficiente unelte pentru a prelucra lemnul. Din păcate, puțini tâmplari cunosc caracteristicile pe care trebuie să le aibă un blat pentru o icoană iar discuțiile avute cu unii dintre aceștia sunt un prilej de mâhnire.

Lemnul trebuie să fie foarte bine uscat, să nu prezinte deformări, să nu fie crăpat, să nu fie atacat de insecte xilofage (care mănâncă lemnul), să nu fie mucegăit, să nu fie pătat de grăsime sau alte substanțe, să aibă suprafața cât mai plană. La noi în țară, pentru icoane se folosește în primul rând lemnul de tei, dar și lemnul de mesteacăn, ulm, arin, plop, cireș, păr, nuc. În afară de acestea, cu toate că se cunosc diferite defecte ce apar în timp, se mai folosesc bradul, stejarul dar și alte specii. De obicei, copacii sunt tăiați iarna când se află în perioada de repaus vegetativ, iar scândurile se taie vara, pe căldură.

În cazul blaturilor mici, ar fi ideal să fie dintr-o bucată, dar pentru blaturi mai mari este inevitabilă alcătuirea lor din mai multe scânduri, lipite între ele. Adezivul folosit și modalitatea de îmbinare vor determina rezistența blatului. O lipire superficială va conduce la apariția crăpăturilor pe lungime și, indirect, la afectarea stratului de pictură.

Cine își poate realiza singur blatul, ar fi bine să se inspire de la blaturile din vechime ce au trecut deja proba timpului ajungând până în ziua de astăzi într-o stare de conservare foarte bună.

Icoana este un obiect pe care se reprezintă sfinții și evenimentele sfinte ce au avut loc în istoria mântuirii noastre iar blatul trebuie să fie vrednic de acest lucru. Având în vedere contextul actual, noile materiale și cerințele existente, în niciun caz nu se poate asemăna realizarea unui blat pentru o icoană cu realizarea unor piese de mobilier. Multe persoane susțin că anumite materiale noi, așa cum ar fi lemnul stratificat, MDF-ul, PAL-ul și alte tipuri de plăci obținute din așchii sau rumeguș, sunt foarte bune ca blaturi pentru icoane. Aceste materiale folosite în construcții sau la mobilă sunt foarte bune pentru domeniile lor însă ele nu au fost realizate pentru a deveni suportul unor icoane. Lemnul are în alcătuirea lui structuri incredibil de complexe, fel de fel de canale, de spații intercelulare și totul este zidit întru înțelepciune de către Dumnezeu. Când îmbătrânește, lemnul îmbătrânește frumos. Faptul că este ros de carii, deși poate să fie privit ca o problema, este un lucru firesc. Când mediul în care este depozitat blatul are o umiditate ridicată, el primește apă și se dilată, când umiditatea relativă a aerului este scăzută, lemnul pierde apă și se contractă. Materialele noi, deși aparent rezistă mai bine la acțiunea umidității, totuși ele nu au trecut încă proba timpului. În schimb, lemnul a trecut deja proba timpului.  Anumite păreri susțin că lemnul este prea scump și trebuie să fim economici. Dacă am realiza simple obiecte din lemn pentru noi, probabil că această teorie ar fi bună dar în momentul în care noi pictăm chipurile sfinților trebuie să folosim ce avem noi mai bun. Un iconar nu va putea gândi să aibă în posesie mobilă din lemn masiv și alte obiecte scumpe iar materialele pentru icoanele pictate de către el să fie cele mai ieftine, cele mai avantajoase ca preț. Lui Dumnezeu trebuie sa Îi oferim ce avem noi mai bun și nimic mai puțin.

Pentru cineva ca mine care nu își poate face singur blatul, soluția de mijloc este cumpărarea unor blaturi simple, negrunduite. Bineînțeles, pot cumpăra și blaturi deja grunduite de la diferiți producători însă nu toți acordă o atenție deosebită modului în care acestea sunt grunduite. De cele mai multe ori se folosește clei de oase (mai ieftin dar mai puțin flexibil), pânza este aplicată este subțire, rară și din bumbac, sunt aplicate puține straturi de grund și dacă vreau o șlefuire suplimentară pot ajunge cu ușurință la pânză iar aceasta se va vedea prin stratul de aur sau cel de culoare.

În cazul blaturilor negrunduite, acestea trebuie să le achiziționez de la un furnizor de încredere și trebuie să am în vedere câteva aspecte: lemnul să fie uscat, dintr-o esență lemnoasă care este adecvată pentru o icoană, să fie tăiat drept, să nu prezinte lovituri sau zgârieturi care vor afecta aspectul icoanei iar dacă blatul este mai mare de 20×30 cm să aibă pene transversale, bine prinse și care să nu aibă doar un rol estetic.

3.      Grunduirea blaturilor de lemn

Stratul de pictură în tempera cu gălbenuș de ou are nevoie de o suprafață netedă și suficient de absorbantă. Oricât de bine uscată ar fi o scândură, indiferent cât de dreaptă și bine șlefuită ar fi, nu se poate picta direct pe ea. Grăsimile din culori, dar și lacul de protecție, vor fi absorbite de lemn, cel mai adesea în mod inegal de la o zonă la alta. Practic, în timp vor apărea crăpături și desprinderi ale stratului de pictură iar icoana nu va rezista foarte mult. Acest strat numit grund, care face legătura între lemn și pictură, va influența foarte mult rezistența în timp, gradul de luminozitate a culorilor, modul în care va fi absorbit lacul și, în cele din urmă, aspectul final al icoanei. Există mai multe rețete și chiar mai multe variante de execuție pentru o singură rețetă. Totul diferă în timp și spațiu: într-un fel se desfășoară grunduirea blaturile în zona de câmpie acolo unde aerul este mai uscat și temperatura mai ridicată, și alt fel se desfășoară la munte unde umezeala este ridicată iar temperaturile sunt mai scăzute, așa cum anumite materiale sunt disponibile în România și alte materiale în altă țară. Așadar, se cere multă prudență și o lungă perioadă de încercare a tuturor informațiilor și a materialelor. Se impune păstrarea unei evidențe a rezultatelor obținute cu scopul de a evita pe viitor greșelile care au apărut deja.

Grundul este un strat alb, tare, foarte neted, obținut prin amestecul unui praf dur și al unui clei care are rolul de a fixa atât particulele acestui praf între ele cât și pe lemn. Cea mai folosită rețetă presupune amestecul dintre praful de cretă (carbonatul de calciu) și cleiul de iepure. Dar pentru că acest grund poate crăpa în urma dilatărilor și contractărilor lemnului, cauzate mai ales de umezeală și temperatură, se lipește pe blat mai întâi o pânză peste care se aplică mai multe straturi de grund.

Procesul de grunduire presupune:

1. Organizarea spațiului de lucru și pregătirea materialelor și a instrumentelor
2. Pregătirea suprafeței blatului
3. Lipirea pânzei
4. Aplicarea straturilor de grund

3.1. Organizarea spațiului de lucru.

Un spațiu de lucru bine organizat va ajuta foarte mult buna desfășurare a tuturor etapelor și nu pot sublinia îndeajuns cât de important este acest aspect. În timp, fiecare iconar înțelege exact ce instrumente și ce materiale îi sunt necesare având în vedere contextul personal. Mai jos voi vorbi pe scurt despre cele mai frecvente materiale și instrumente utilizate la grunduire.

            Carbonat de calciu. Cunoscut și sub denumirea de praf de cretă, acesta este un praf alb, având formula chimică CaCO₃, obținut fie direct prin extragerea ca atare din cariere, fie în mod industrial prin folosirea varului nestins peste care se adaugă apă iar mai apoi se barbotează cu dioxid de carbon rezultând carbonatul de calciu sub formă de precipitat. Îl cern de fiecare dată mai înainte de utilizare pentru a preveni aglomerările dar și pentru a identifica eventuale impurități.

            Clei de iepure. Un clei este o substanță lichidă care are proprietăți adezive. Se comercializează sub forma unor granule uscate ce trebuie înmuiate în apă și dizolvate mai apoi la baine-marie. Pe piață există mai multe cleiuri, printre care: clei de oase (cel mai ieftin dar și cel mai puțin flexibil), clei de pește (foarte bun, foarte flexibil însă foarte scump), clei de iepure (elastic și relativ accesibil ca preț) și alte cleiuri obținute prin fierberea pieilor și a tendoanelor anumitor animale. Cleiul de iepure reprezintă varianta ideală pentru obținerea unui grund bun. Din păcate, aproape toate blaturile cumpărate deja preparate au grundul obținut prin amestecul prafului de cretă cu clei de oase iar din această asociere rezultă un grund care adeseori nu se comportă bine, mai ales în cazul poleirii cu bolus. Cleiul de iepure se comercializează sub forma unor granule, nu este toxic, se aplică doar cald pentru că la temperaturi mici se gelatinizează iar încălzit prea mult își pierde din calitățile de lipire. Deși are un miros specific, cel mai adesea iconarul se obișnuiește cu acesta. Fiecare rețetă menționează concentrația cleiului care va fi folosit. Practic, respectând cantitățile de apă necesare, granulele uscate le pun la înmuiat ideal cu o seară înainte de folosire, sau măcar cu câteva ore înainte. După înmuiere, cleiul îl pun la încălzit la bain-marie. Pot folosi un vas cu fund dublu sau așez vasul în care s-a înmuiat cleiul în alt vas care stă direct pe aragaz sau sursa de încălzire. Între cele două vase trebuie să fie o distanță, astfel încât fundurile vaselor să nu se atingă. Pot folosi o scândură subțire, un strat de hârtie, un prosop sau ceva care să asigure acea distanță. Trebuie să am grijă cu obiectele de sticlă pentru că acestea se pot sparge în urma unor șocuri termice. Din acest motiv, nu pun lichide fierbinți în recipiente de sticlă reci și nici lichide reci în recipiente de sticlă fierbinți. Din păcate, astfel de evenimente neplăcute se vor întâmpla, materialul pregătit se va pierde, prin urmare trebuie să am un stoc suplimentar de materiale, pentru a-mi putea relua  grunduirea. După ce cleiul se topește integral, este recomandată strecurarea lichidului, printr-o strecurătoare de inox sau puțin tifon curat, pentru a se elimina eventualele impurități. Cleiul topit care nu este folosit, îl răcesc iar apoi îl pot păstra la frigider chiar și mai bine de o săptămână, cel mult zece zile. În timpul manipulării evit atingerea acestuia cu mâinile pentru a nu-l contamina. În acest caz scade riscul mucegăirii și, prin urmare, acesta se va menține bun mai mult timp. La temperaturi scăzute cleiul devine asemenea unei gelatine, ca o piftie. În momentul în care doresc utilizarea acestuia, îl scot din frigider și îl încălzesc la bain-marie. În cazul în care vasul în care păstrez cleiul este de sticlă, îl pun în apă rece la bain-marie, și astfel se încălzește treptat și evit spargerea vasului. Nu trebuie depășită temperatura de 60° Celsius. Dacă se depășește această temperatură, cleiul începe să își piardă din proprietățile adezive.

            Pânză. În mod ideal, pânza trebuie să fie de in, dar în caz că nu există altă variantă se poate folosi și pânză deasă de bumbac. Firele pânzei ar trebui să fie naturale. În cazul în care nu știu dacă pânza pe care o am este sau nu naturală, pot face un test. Iau un fir din pânză și îl ard la o sursă de foc. Daca firul arde integral, cu o flacără frumoasă, nu rămâne prea multă cenușă iar în cameră miroase a ars, este foarte probabil să am o pânză naturală. Dar, dacă în momentul în care apropii firul de flacără acesta începe să se topească iar apoi se aprinde și arde producând un fum neplăcut iar în urma arderii se formează un vârf negru, rotund, mai mult ca sigur pânza este fie sintetică, fie are în componență multe fire sintetice și nu este potrivită pentru grunduire.

            Plastifiant. Mulți iconari îl omit, la fel și eu. Acesta are rolul de a crește legătura stabilită între clei și praful de cretă și poate fi glicerină (aproximativ 1ml la 100g de grund), săpun, ulei de in fiert.

            Instrumente pentru amestecat. Funcție de nevoie, dar și posibilități, fiecare va găsi utilă folosirea unor pensule rotunde de porc, cu mâner lung, diferite obiecte de inox sau chiar bețe curate de lemn.

            Pensule și trafalet. Grundul lichid poate fi aplicat pe blatul de lemn mai întâi folosind o pensulă cu părul scurt, cu ajutorul căreia se vor acoperi complet ochiurile pânzei, apoi se poate folosi o pensulă lată și cu mișcări largi se pot da straturile de grund. După fiecare strat aplicat cu pensula, urmează întinderea acestuia cu mâna. Pot fi multe metode care să ajute la obținerea unei suprafețe drepte. De exemplu se poate folosi chiar un trafalet cu burete. În general, dacă este spălat cu apă caldă după fiecare utilizare, buretele va rezista mai multor grunduiri, însă trebuie aruncat în momentul în care observ desprinderi de burete.

            Șpaclu/gletieră Acestea trebuie să fie din inox, să fie curate, fără colțuri care pot zgâria grundul. Dacă au colțurile prea drepte, aceste se vor rotunji puțin cu hârtie abrazivă. În timpul netezirii straturilor de grund am observat că ajută foarte mult curățirea periodică a instrumentului pentru că orice fragment de grund întărit poate să se desprindă de pe instrument, să cadă pe blat și să zgârie noul strat abia aplicat.

            Burete/ șervețele/ cârpă pentru șters. Inevitabil vor trebui șterse diferite instrumente, dar mai ales șpaclul și mâinile. Toate acestea nu trebuie să se rupă ușor și să nu lase scame ce pot afecta grundul.

            Cântar cu precizie la gram. Dacă în cazul altor măsurători am nevoie de un cântar cu o precizie mult mai mare, pentru grunduire este suficient și un cântar electronic cum sunt cele pentru bucătărie.

            Diferite recipiente. În cazul grunduirii unor blaturi mici, câteva borcane mai mari și un vas-două de inox îmi vor fi de ajuns. În ele se pun cleiul la înmuiat, încălzesc soluția până la topirea completă a cleiului, obțin grundul și se voi păstra la rece amestecurile rămase.

3.2. Pregătirea suprafeței lemnului

Lemnul este foarte absorbant și dacă aș aplica straturile de grund direct pe el, o parte din cleiul conținut de grund ar migra în lemn iar grundul ar fi mai slab și mai expus la crăpături, exfolieri, avarieri ale suprafeței pictate. Rezultatul ar consta în creșterea porozității, lăcuirea neuniformă, crăpăturile și desprinderile de pictură. Din acest motiv trebuie realizat un strat izolator între lemnul absorbant și straturile de grund ce vor fi aplicate.

Mai întâi, dacă nu sunt urme vizibile de grăsime, pot pune puțin alcool tehnic pe o cârpă și se pot degresa întreaga suprafață a blatului. În cazul în care se observ pete de grăsime, șlefuiesc lemnul până la dispariția acestora, apoi se pot folosi alcool (sau un dizolvant puternic) pentru degresare. Dacă petele nu ies nici așa, atunci trebuie să caut un alt blat.

Pentru asigurarea unei mai bune aderențe a pânzei, blatul se poate zgâria cu un instrument ascuțit cum ar fi un cuțit. Zgârieturile nu trebuie să fie nici prea adânci, nici superficiale. Numai în timp se va observa cât de adânci trebuie făcute. În orice caz, nu trebuie apăsat exagerat și nu trebuie stricată suprafața blatului prin apariția de așchii sau desprinderi. Dacă zgârieturile sunt superficiale, în momentul în care vor fi umezite iar apoi se vor usca, ele vor dispărea.

O posibilă metodă de izolare a blatului constă în aplicarea a două concentrații diferite de clei.

Aplic prima soluție slabă de clei, de aproximativ 4-5%, fierbinte (dar sub 60 de grade Celsius) iar apoi îl las la uscat aproximativ 12 ore. Cântăresc atât cleiul de iepure cât și cantitatea necesară de apă, le pun într-un borcan sau într-un vas acoperit și le las la înmuiat câteva ore sau, cel mai bine le lasă peste noapte. După înmuierea totală, le topesc la bain-marie.

O concentrație de 5% înseamnă că la fiecare 5 grame de clei de iepure voi adăuga 95 de grame de apă. Respectând această proporție pot obține cantitățile de care am nevoie în diferite situații. Menționez că eu prefer să cântăresc apa deși ea poate fi și măsurată dat fiind faptul un mililitru de apă este egal cu un gram de apă.

5g de clei + 95g apă=100g de soluție care are concentrația de 5%.

Folosesc gramele și la apă pentru a păstra lucrurile simple. Bineînțeles, aș putea exprima apa în mililitri.

Aplic o soluție de clei de 10-12% (la fiecare 10 grame de clei de iepure voi adăuga 90 de grame de apă), la 50-60^OC, în mediu normal. Se lasă la uscat aproximativ 12 ore.

Pentru prepararea cleiului este ideală folosirea apei distilate, dar în lipsa ei se pot folosi apă demineralizată sau chiar apă de băut, de preferat fiartă și răcită.

Apa distilată = apă fiartă, vaporii se ridică apoi sunt condensați și stocați.

Apă demineralizată= apa supusă unor procese chimice de deionizare, osmoză inversă și altele.

Apa distilată este mult mai naturală însă pentru organism, niciuna dintre cele două nu este atât de bună pentru că nu mai au minerale esențiale pentru noi.

3.3. Lipirea pânzei

Mai întâi spăl bine pânza, folosind un detergent simplu, fără balsam și fără a adăuga în apa de spălare alte substanțe care pot afecta calitățile pânzei. După uscare, nu o calc ci o folosesc așa cum este. Încălzesc o soluție de clei de iepure de 10-12% până când devine fierbinte și introduc pânza în această soluție pentru câteva minute. În cazul unei pânze mici de bumbac sau de in, două-trei minute sunt de ajuns dar în cazul unor pânze mai groase ce vor fi aplicate pe blaturi mai mari, acestea trebuie ținute mai mult în soluția fierbinte de clei până când cleiul pătrunde în țesătură. Pentru a se evita eventuale arsuri ale mâinilor, este recomandă utilizarea unei perechi de mănuși. După aceasta urmează lipirea pânzei pe blat. Pentru o mai bună manipulare și fixare, întreaga suprafață a blatului o șterg fie direct cu pânza scoasă de la înmuiat (dar am grijă la suprafața aspră a blatului pentru a nu agăța firele pânzei), fie pot folosi o pensulă lată și, fără a exagera, pensulez ușor întreaga suprafață luând clei fierbinte din vasul unde a stat pânza la înmuiat. Apoi întind pânza pe blat, fără a trage prea mult de ea. Uneori, pentru blaturi mai mari poate fi necesară și prezența unei alte persoane care să mă ajute. În general, pânza se apucă de colțuri și se așază pe blat începând din centru spre margini. Trebuie acordată o deosebită atenție cât de mult se întinde pânza. În cazul în care aceasta este prea întinsă, după aplicarea grundului poate să determine apariția unor crăpături. Trebuie să fie potrivit de întinsă. După așezarea ei pe blat, folosind mișcări circulare, apăs bine cu mâna până când se lipește uniform. În cazul blaturilor cu sipet (acele blaturi care au o ramă pe margine) trebuie să insist la colțuri și trebuie scoase eventualele bule de aer de sub pânză. Dacă după uscare observ la colțurile sipetului apariția unor tensiuni iar pânza este desprinsă de blat, pot folosi un bisturiu, tai un pic astfel încât să dispară tensiunea creată iar mai apoi aplic local puțin clei fierbinte.

După lipirea pânzei, blatul se lasă la uscat. În cazul unei pânze mai groase, uscarea are loc după câteva zile, iar în cazul unei pânze mai subțiri chiar și după o zi, dar acest termen depinde de condițiile de lucru din atelier.

După uscare, anumiți iconari preferă să folosească o hârtie abrazivă de o granulație mai mare sau un bisturiu pentru a tăia marginile/firele pânzei care stau în afara blatului și care pot incomoda aplicarea straturilor de grund. Alții preferă să îndepărteze aceste margini la finalizarea grunduirii. Eu prefer să le îndepărtez acum fie folosind un cutter fie folosind șmirghel înfășurat pe o bucată de lemn.

3.4. Grunduirea

Procesul de grunduire presupune aplicarea mai multor straturi de clei de iepure amestecat cu praf de cretă (carbonat de calciu) peste pânza deja lipită și uscată. Scopul este acela de a obține o suprafață netedă, suficient de groasă astfel încât la final, după șlefuire, să nu se vadă pânza. De asemenea, duritatea grundului poate determina gradul de strălucire pe care îl vor avea poleirea cu bolus și pictura în sensul că un grund mai moale va determina un aspect mat iar un grund mai tare un aspect mai lucios. Totuși, trebuie evitate extremele pentru că un grund prea sărac în clei se va degrada mai repede iar un grund prea dur poate determina apariția crăpăturilor.

Ca iconar începător am fost descurajat de numărul mare de rețete pentru grund deși grunduirea în sine nu este grea ci doar solicitantă. Cu răbdare am obținut rezultate bune și foarte bune.

Grundul are trei componente majore:

– praful de cretă sau carbonatul de calciu, materialul inert, alb, care va asigura suprafața ideală pentru pictura în tempera cu gălbenuș de ou;

– cleiul de iepure care asigură legătura atât între particulele de praf de cretă  cât și pe cea dintre praful de cretă și pânza, respectiv blatul de lemn;

– apa care asigură fluiditatea pentru a putea să întind straturile de grund. Ea se va evapora treptat și în grund va rămâne doar o foarte mică parte.

 

La început am grunduit blaturi de probă, unele de tei altele din diferite esența. Procedând în acest fel am fost scutit de povara de a lucra pe blatul unei viitoare icoane unde trebuia să obțin rezultate foarte bune. Când au apărut greșelile am dat totul jos și am reluat etapele, deși mi-a fost foarte greu să accept că am greșit ceva și că trebuie să reiau procesul. Folosirea chiar de la început a multor blaturi sau a unor blaturi de dimensiuni mari, poate pune presiune pe un grunduitor începător. Orice proces de învățare necesită multă răbdare și perseverență mai ales când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.

La primele grunduiri a fost foarte utilă menținerea unei evidențe scrise a cantităților de materiale folosite, dar și a celor rămase. Aceste notițe m-au ajutat pe viitor la o mai bună dozare a ingredientelor, reducându-se astfel pierderile inutile. Deși inițial părea greu și obositor să notez, am văzut că mi-a luat foarte puțin timp să îmi scriu din când în când câteva cifre pe o foaie.

La fel ca în cazul tuturor etapelor de pictare, o atenție deosebită se impune la mișcările ce pot zgâria suprafața netedă a grundului, la stropii care sar unde nu ar trebui, la praf, scame, mâncare, pete de grăsime, copii, animale etc. Ordinea și precauția asigură succesul tutor operațiunilor.

Deși pare o operațiune simplă, cântărirea din timp a ingredientelor scutește mult timp și reduce apariția unor greșeli cauzate de grabă.

În timpul lucrului, instrumentele folosite le spăl imediat pentru a preveni întărirea cleiului pe ele și apariția bucăților de grund uscate ce pot zgâria suprafața proaspăt grunduită.

Când am ales să îmi grunduiesc mai multe bucăți de mucava pentru a exersa pe ele, le-am fixat pe o scândură cu niște piuneze sau cuișoare mai înainte de a începe să le grunduiesc. După aplicarea ultimul strat de grund, la câteva minute, după ce nu s-a mai observat apă la suprafață, au pus cartoanele  la presat, dar am avut grijă să izolez suprafața grunduită, folosind un geam sau o pungă de plastic pentru a fi sigur că pe grund nu se vor lipi scame, praf, fire de păr și că nu s-ar păta de grăsime.

Mai jos voi explica pe scurt două metode diferite bazându-mă pe două rețete pe care le-am folosit vreme de mai mulți ani, fiecare având avantajele și dezavantajele ei.

O primă metodă

Presupune aplicarea unui nou strat de grund numai după ce stratul precedent s-a uscat complet. Aceasta înseamnă că există pauze de câteva ore între două straturi succesive, de obicei undeva între 4-6 ore, funcție de mediul în care se grunduiește. Primele straturi conțin mai mult clei dar treptat cantitatea de clei se reduce până când la ultimele straturi ea devine egală cu cantitatea de praf de cretă. Procesul descris mai jos, reprezintă o adaptare a unei rețete pe care am primit-o de la unul dintre părinții iconari ai Mănăstirii Putna în anul 2010. După mai mulți ani de utilizare a acesteia pot spune că este o rețetă bună pentru tempera cu ou doar că necesită mai mult timp de execuție.

Pentru toate straturile de grund ce vor urma, folosesc o soluție de clei de 8%. Acest lucru înseamnă că la 8 grame de granule uscate de clei adaug 92 grame de apă și obțin prin topire la bain-marie 100 de ml de soluție de clei.

În primul rând obțin soluția de clei prin dizolvarea granulelor de clei de iepure. Cleiul pus la înmuiat din timp se topește integral față de cleiul topit pe loc. În cazul în care am deja soluție de clei solidificată și păstrată la frigider, o voi topi la bain-marie dar evit încălzirea ei la mai mult de 60°C. Dacă soluția devine prea fierbinte, proprietățile cleiului scad. În momentul în care această soluție este încălzită adaug treptat cantitatea de praf de cretă. Pentru a obține un amestec omogen dar și pentru îndepărtarea unor impurități care ar putea duce la zgârierea sau distrugerea suprafeței grundului, cern creta printr-o sită potrivit de deasă. După ce toată cantitatea de praf de cretă a fost adăugată,  aștept până când aceasta este cuprinsă de soluția de clei. După câteva minute folosesc o pensulă, o lingură sau un băț și amestec bine astfel încât să se omogenizeze foarte bine, să nu mai existe bulgărași de praf de cretă nedizolvați. În același timp, trebuie să am grijă să nu se încălzească prea mult acest amestec. Dacă focul este prea mare, fie îl dau mai mic, fie îl sting pentru o vreme apoi în  repornesc. Soluția trebuie să fie caldă, dar nu foarte caldă. Grundul va avea mici pori dacă este prea fierbinte.

Această metodă presupune obținerea a patru concentrații diferite de grund și din fiecare concentrație se aplică mai multe straturi.

Prima concentrație: la 100 g clei 8% se adaugă 60 g de praf de cretă.

A doua concentrație: la 100 gr clei 8% se adaugă 80 g de praf de cretă.

A treia concentrație: la 100 gr clei 8% se adaugă 90 g de praf de cretă.

Prima concentrație: la 100 gr clei 8% se adaugă 100 g de praf de cretă.

Cu toate că am aplicat deja un strat concentrat de clei de iepure pe lemn, cu rolul de a izola suprafața poroasă a lemnului de stratul de grund, se poate întâmpla ca lemnul să fie atât de absorbant încât să determine migrarea spre el a unei părți din cleiul de iepure din primele straturi de grund. Din acest motiv, primele straturi au o cantitate mai mare de clei în compoziție. Dacă aceste straturi ar avea o cantitate mai redusă de clei iar o parte din aceasta ar trece în lemn, grundul ar deveni mai fragil și mai dispus la degradări.

Aplic patru-cinci straturi din prima concentrație folosind o pensulă mai aspră, cum sunt cele din păr de porc sau cele sintetice ce se găsesc la magazinele cu materiale de construcții. Pensula trebuie să fie potrivită pentru mărimea blatului. Introduc pensula în grund, scurg surplusul de pereții vasului și apoi aplic grundul pe pânza deja lipită. Încep din partea de sus a blatului, de la stânga la dreapta pentru a mă asigura că nu strică grundul proaspăt aplicat prin atingeri, loviri, scame etc. Grundul trebuie să pătrundă bine în ochiurile pânzei. Uneori, aceste ochiuri par umplute dar la uscare pot constata apariția unor goluri. Aceste mici spații, adeseori rotunde, vor deveni foarte greu de eliminat la straturile următoare așa că se cere perseverență la îndepărtarea lor încă de la primul strat. Un mod prin care acestea pot fi îndepărtate constă în lovirea ușoară a pânzei cu vârful pensulei în timpul aplicării grundului. Cât timp grundul abia aplicat este încă umed, mai pot reveni pentru a se umple diferite spații goale ce devin vizibile. La încheierea aplicării grundului cu pensula, cât timp acesta este încă umed, pentru a mă asigura de o mai bună pătrundere a acestuia în ochiurile pânzei, îl întind cu mâna prin efectuarea unor mișcări circulare cu degetele folosindu-mă de o presiune moderată. Unde apar alte goluri, mai pot adăuga puțin grund cu pensula. La final, suprafața blatului trebuie să fie complet acoperită cu grund. Bineînțeles, acest prim strat destul de lichid va prelua forma pânzei, ea acoperindu-se complet mult mai târziu. O atenție deosebită o acord primul strat de grund pentru că de execuția lui depinde reușita întregii grunduiri

După primul strat aștept uscarea acestuia pentru aproximativ 6 ore. La început stratul este strălucitor din cauza apei conținute de grund, mai apoi când rămâne abia umed acesta pare mat, dar după câteva ore el devine alb.

Dacă după uscare apar doar câțiva pori, pot lua puțină apă curată pe deget și cu mișcări circulare dau în acea zonă până când apa este absorbită iar porii sunt acoperiți. Nu trebuie multă apă și nu trebuie insistat. Am nevoie de multă finețe. Anumiți pori mai mari nu dispar ușor din cauza formei lor rotunde, însă dacă îi apăs cu un ac sau încet cu unghia, aceștia se umplu mai ușor cu grund. Trebuie să am atenție la găuri deoarece ele pot produce tensiuni în suprafața grundului. Acest lucru se întâmplă din cauza formei rotunde și a modului atipic în care se usucă.

Aplic și celelalte straturi din această concentrație, la început tot cu pensula folosind mișcări ample iar mai apoi le întind cu mâna. Primele straturi le las ca atare dar în cazul celorlalte, pentru a  obține o suprafață netedă, le netezesc folosind un șpaclu. Mai înainte de folosirea șpaclului îi rotunjesc ambele colțuri pentru a nu zgâria suprafața grunduită. Cele mai bune șpacluri sunt cele din inox. Unghiul în care trebuie ținut șpaclul în momentul netezirii se modifică funcție de intenție. Pentru a întinde bine grundul abia pus, unghiul trebuie să fie mai închis, cât mai mic, pentru a întinde cât mai bine, iar pentru a ajuta netezirea, uneori se poate umezi ușor marginea șpaclului care intră în contact cu blatul pentru a aluneca mai ușor. Înainte de a-l folosi, șpaclul trebuie curățat pentru a evita să prindă sub el ceva ce ar putea zgâria suprafața grundului. Cea mai simplă metodă este aceea de a-l șterge pe un burete umed. Dacă se aplică prea puțin grund, apa din acesta este absorbită rapid de stratul precedent iar la nivelarea cu șpaclul pot să apară denivelări și găurele. Dacă suprafața este prea umedă și este nivelată există riscul de a se înlătura mult grund, iar dacă este prea uscată pot să rămână găuri, dâre, denivelări.

Înainte de a aplica un strat de grund, trebuie să verific suprafața blatului pentru a îndepărta eventualele scame, urme de praf, nisip etc. În timpul aplicării unui strat, scamele pot fi luate cu ceva ascuțit cum ar fi un ac. Dar, uneori este mai bine să las o greșeală neîndreptată decât să o agravez. De exemplu, se poate întâmpla ca în loc să ridic o scamă să ajung să fac o gaură în grund care s-ar putea să pună probleme mai târziu. Așadar, trebuie prudență. După ce iau o scamă, mai dau o dată în acea zonă cu șpaclul pentru a astupa gaura formată. Alteori, mai bine aștept uscarea și abia apoi  îndepărtez scama. În acest ultim caz, șansele de a strica suprafața grundului scad.

Aplicarea grundului continuă folosindu-se concentrațiile următoare. Experiența este singura care arata cât grund este necesar pentru un anumit blat. După finalizarea unui strat spăl imediat toate instrumentele înainte ca acel grund rămas pe ele să se întărească.

Pe măsură ce cantitatea de praf de cretă crește, grundul va fi un pic mai vâscos. El se poate aplica prin mai multe metode, eu prefer mai ales două: fie cu o pensula lată de câțiva centimetri, folosind mișcări ample, fie direct torn puțin grund pe blat și apoi îl întind cât mai uniform folosind mișcări circulare. Ar mai fi și o a treia variantă, cea de a-l întinde cu trafaletul (ruloul). În acest caz torn grund în tăviță, introduc trafaletul în grund, elimin surplusul și apoi îl aplic pe blat. Având în vedere că suprafața de contact cu aerul este mai mare în această situație, se poate forma o pojghiță deasupra grundului din tăviță. Încerc să mențin grundul cald și uneori adaug câteva picături de apă cu scopul de a recupera apa evaporată. Un strat îl aplic mai întâi pe verticală, următorul pe orizontală pentru a se asigura uniformitatea și tot așa mai departe. După ce am întins grundul peste tot, continui rularea trafaletului până când se evaporă o parte considerabilă de apă din grund, suprafața capătă aspectul cojii de portocală și începe să se audă un sunet deosebit. Experiența te învăță când anume apare acest moment. Atunci trafaletul începe să se miște mai greu, mâna simte o ușoară rezistență la împins. Iau un șpaclu (sau o gletieră) și cu multă atenție netezesc suprafața. Trebuie să am grijă la blaturile cu sipet ca să zgârii colțurile. Dacă șpaclul nu poate netezi acea zonă, pot folosi degetul iar micile denivelări vor fi îndepărtate mai târziu cu hârtie abrazivă. Grundul de pe trafalet se solidifică la rece și se spală mai greu cu apă rece, dar se spală foarte ușor în apă caldă.

La ultima concentrație pot aplica mai multe straturi având în vedere că unele se vor pierde la șlefuire. Pentru a nu șlefui mai mult decât trebuie, anumiți iconari adaugă puțin ocru galben într-un strat de grund, îl aplică iar după aceasta mai dau încă două-trei straturi de grund fără ocru în el. În momentul șlefuirii, ei se folosesc de acel strat ca reper pentru a nu șlefui prea mult.

Dacă în timpul grunduirii apar diferite denivelări cauzate de șpaclu sau din alt motiv, pot folosi hârtie abrazivă potrivit de aspră pentru a reface suprafața dreaptă a blatului. Între straturi nu este indicată șlefuirea cu hârtie abrazivă prea fină pentru că aceasta va crea o suprafață lucioasă care va reduce aderența straturilor următoare.

În cazul în care am lăsat marginile pânzei netăiate după lipirea acesteia și observ că anumite fire au ieșit, s-au întărit și incomodează aplicarea straturilor de grund, pot tăia marginile pânzei până lângă blat însă trebuie să am grijă pentru a nu desprinde pânza de pe blat și a nu tăia din blat. Trebuie să aștept până când se depun câteva straturi de grund și pânza este acoperită bine.

În cazul unei șlefuiri între straturi, nu trebuie să insist cu șmirghelul, pentru a nu produce zgârieturi care să afecteze suprafața. Se întâmplă uneori ca straturile viitoare să preia forma unei zgârieturi prea adânci. Aceasta problemă se poate rezolva prin adăugarea de puțin grund numai pe ea. Dar, trebuie prudență înainte de orice acțiune.

Am lângă mine un vas cu apă în care spăl cu un burete de vase instrumentul cu care nivelez grundul dar mă spăl și pe mâini pentru că după o vreme încep să cadă diferite bucăți mici de grund uscat și pot strica suprafața netedă.

 

O a doua metodă

A doua metodă presupune aplicarea în prima zi a două straturi mai bogate în clei de iepure iar a doua zi aplicarea consecutivă a tuturor straturilor de grund până la obținerea grosimii dorite.

Mai mulți ani am folosit prima metodă, am fost mulțumit de rezultate numai că întregul proces dura prea multe zile și anumiți specialiști din domeniu spun că există pericolul ca aceste straturi să se exfolieze din cauza timpului mare de așteptare între două straturi succesive. La un moment dat i-am văzut pe părinții iconari de la Găbud cum au grunduit niște blaturi și am observat că au aplicat toate straturile într-o singură zi. După mai multe ezitări, am găsit o rețetă la Aidan Hart pe care am preluat-o și am adaptat-o nevoilor mele. După ce am obținut rezultate mulțumitoare, am decis să o adopt pentru o vreme iar de atunci au trecut mai mulți ani. Această metodă este mult mai rapidă și straturile se usucă toate împreună.

După ce am lipit pânza așa cum am descris mai sus, aplic două straturi de grund alcătuite din 100g de clei 7% concentrația și 60 de grame de praf de cretă. După ce încălzesc soluția de clei (mai puțin de 60 °C), o îndepărtez de pe foc, adaug creta, aștept câteva minute, amestec având grijă să nu folosesc mișcări prea bruște, ce ar putea introduce bule de aer in grund, dar totuși ferme. Le aplic folosind pensula dar le întind cu degetele pentru a fi sigur că nu rămân spații ale pânzei neumplute cu grund. După ce aplic primul strat aștept cel puțin trei-patru ore apoi aplic al doilea strat.

A doua zi obțin o nouă concentrație: la fiecare 100g de clei 7% adaug 150g de cretă. Aici poate fi o variație determinată de experiență și de scopul avut în vedere în sensul că se pot folosi undeva între 120 și 150 de grame de praf de cretă la fiecare 100ml de soluție de clei. În soluția caldă de clei se adaugă treptat praful de cretă, pentru a se preîntâmpina apariția acelor bulgărași care rămân tari, apoi se așteaptă pentru câteva minute, mai mult de zece minute. După ce am așteptat și tot praful de cretă s-a îmbibat cu clei, amestec încet cu o pensulă apoi strecor tot conținutul printr-o pânză deasă.

Urmează aplicarea mai multor straturi de grund, de obicei peste zece straturi, fiecare aplicat cu pensula dar mai apoi întins cu degetele. Următorul strat se aplică atunci când suprafața nu mai este strălucitoare și când urmele de umezeală au dispărut. După stratul al cincilea, este indicată netezirea cu un șpaclu. Mai adaug puțină apă în grund la fiecare trei straturi pentru a înlocui apa evaporată. La final stratul de grund ar trebui să măsoare aproximativ 1.5mm grosime, cu tot cu pânză. În ziua următoare îl pot șlefui.

Cât timp este încă umed grundul, suprafața este lucioasă, dar pe măsură ce se usucă devine mată. Când se reîncălzește conținutul, se așteaptă ca marginile să devină lichide apoi se închide focul și se așteaptă. În caz contrar apar găurele pe suprafața grunduită.

Dacă la finalul grunduirii constat anumite defecte cum ar fi: crăpături, pori, denivelări, zgârieturi care afectează suprafața, impurități fixate în grund și altele asemenea, mai pot încerca aplicarea unui strat și întinderea lui cât mai bine însă cea mai bună soluție ar fi reluarea procesului de grunduire. Cu toate că la început va fi foarte greu să îmi asum un eșec, totuși acesta vine cu multe învățături care îmi vor fi de mult folos pe viitor.

Grundul se poate îndepărta de pe blat prin mai multe metode. O primă metodă presupune udarea grundului cu pensula. Se dau mai multe straturi astfel încât grundul să se umezească integral. O altă metodă ar fi așezarea unui prosop umed pe grund și lăsarea la înmuiat a grundului pentru câteva ore. După această îmbibare a grundului cu apă, folosind un șpaclu bine ascuțit se rade grundul aplicat, inclusiv pânza, până se ajunge la lemn. După ce blatul rămâne curat, fără niciun pic de grund pe el, se lasă blatul să se usuce apoi se reiau toții pași de lucru începând cu aplicarea soluției de clei de iepure de 12%.

Toate greșelile poartă cu sine o învățătură. Nu îmi plac greșelile pentru că nu îmi ating scopul, dar experiența se lărgește mai ales în urma unor experimente și a unor greșeli. Încerc atât cât pot să nu mă supăr, merg mai departe și încerc să țin minte învățătura primită.

4. Șlefuirea grundului

La final, după ce a fost încheiat procesul de grunduire pot efectua șlefuirea finală. Scopul principal este acela de a obține o suprafață foarte fină, fără zgârieturi, fără denivelări, fără găuri. Încep cu o hârtie abrazivă de o granulație mai mare iar mai apoi cu hârtii abrazive din ce în ce mai fine. Totuși, nu exagerez cu șlefuirea mai ales în zonele unde va fi stratul de pictură pentru a nu afecta aderența culorilor la grund. După executarea desenului, mai pot șlefui zona unde va fi lipită foița de aur, până la obținerea unui luciu. Dacă am șlefuit prea mult unde va fi stratul de pictură, un pic de alcool tehnic (poate și un strop de apă) dat cu o bucată de vată va elimina luciul sau, uneori poate fi folosită o foaie abrazivă puțin mai aspră. Activitatea de șlefuire produce mult praf, prin urmare încerc să șlefuiesc în aer liber sau într-un loc unde există o ventilație bună. De asemenea, trebuie să-mi protejez plămânii și căile respiratorii de praful rezultat din șlefuire, purtând o mască adecvată.

În cazul unui volum mai mare de blaturi sau a unor icoane de dimensiuni mai mari, poate folosi și o mașină electrică de șlefuit însă trebuie să am grijă la toate instrucțiunile de folosire pentru a fi sigur că nu afectez suprafața grunduită. Tot timpul evaluează rezultatele și iau cele mai bune decizii.

Tot acum teșesc și marginile grundului folosind o hârtie abrazivă mai aspră. Dacă las marginile drepte acestea se pot ciobi.

Înainte de pictat le las la uscat cel puțin o săptămână.

5. Izolarea spatelui blatului

Cu toate că tendința generală este aceea de a ne ocupa mai mult de fața icoanei, ca fiind zona cea mai vizibilă, nu trebuie neglijat nici spatele. Acesta trebuie izolat în primul de acțiunea umezelii și de cea a insectelor care atacă lemnul pătrunzând mai ales pe aici dar și prin zona muchiilor. Există mai multe metode utilizate iar una dintre acestea constă în izolarea blatului folosind un amestec pe bază de ceară de albine. Pentru mai multe informații despre ceară a se vedea capitolul despre vernisare. În afară de ceară mai adaug  două substanțe obținute în urma distilării rășinii de conifere: esența de terebentină (un solvent volatil, cu miros pătrunzător, foarte inflamabil) și colofoniul, cunoscut și sub numele de sacâz (masa de substanță rămasă după distilarea terebentinei). În loc de esență de terebentină pot folosi un alt solvent cum ar fi esența de petrol, petrosinul etc. Știu că substanțele acestea sunt periculoase și că sunt riscuri în momentul folosirii lor  dar mi le asum.

Pe scurt, mai întâi topesc colofoniul pentru că el are punctul de topire cel mai ridicat din acest amestec, peste 100°C, iar după aceasta adaug ceara, care are un punct de topire mai scăzut aproximativ 60°C. La final se adaug esența de terebentină.

Momentul în care se realizează această izolare poate să difere de la un iconar la altul.

Dacă izolarea spatelui are loc înainte de grunduire pot să apară două situații:

• ceara se poate scurge pe fața icoanei. În acest caz, aceasta trebuie îndepărtată mecanic, prin răzuire și prin folosirea hârtiei abrazive, iar apoi se degresează acea zonă prin folosirea unor solvenți organici cum ar fi esența de terebentină, white spiritul, benzina etc;
• în timpul procesului de grunduire, se pot păta muchiile blatului și chiar spatele prin scurgerea unor picături de grund. În acest caz, la finalizarea procesului de grunduire și de șlefuire, se poate folosi o cârpă ușor umezită pentru a șterge petele. Dacă acestea nu ies ușor, se poate umezi o cârpă cu puțin alcool tehnic, se șterg petele iar după uscare, se aplică un nou strat de șelac. Cu toate acestea, din cauza cleiului scurs pe muchii, baițul poate arăta mai deschis la culoare.

Dacă izolarea are loc după grunduire pot să apară alte două situații:

• muchiile și spatele pot fi deja murdărite cu grund întărit. Mai întâi se îndepărtează temeinic resturile de grund de pe muchii și spate iar abia apoi se aplică baițul și se izolează;
• în timpul izolării cu ceară, lichidul se poate scurge pe grund. Dacă apare o pătare, mai întâi de îndepărtează mecanic (răzuire, șlefuire) fără a se zgâria grundul iar apoi se degresează temeinic. În cazul în care degresarea nu este realizată corespunzător, stratul de pictură poate să nu adere în acea zonă și chiar să se desprindă.

Eu prefer să izolez spatele după ce grunduiesc blatul.

 

Materiale necesare:

• baiț granule, sau un alt tip de baiț.
• colofoniu (sacâz);
• ceară de albine;
• esență de terebentină sau un alt solvent organic;
• șelac;
• hârtii abrazive de diferite granulații;

 

Instrumente necesare:

• două vase, unul mai mic de inox în care voi topi colofoniul și unul mai mare în care voi încălzi apă și în care voi introduce mai apoi vasul de inox;
• pensule din păr de porc;
• suflantă cu aer cald;

 

Pași de lucru:

Șlefuiesc suprafața lemnului folosind hârtii abrazive de diferite mărimi pentru a se atinge gradul de finisaj dorit. Dacă doresc un finisaj deosebit pot șterge spatele și muchiile mai întâi cu o cârpă foarte puțin umezită cu apă. Apa va determina micile asperități rămase în urma tăierii lemnului să își mărească volumul devenind astfel vizibile. După evaporarea apei suprafața va rămâne mult mai aspră decât înainte. În acest moment pot șlefui blatul și toate asperitățile vor fi eliminate. După șlefuire  desprăfuiesc suprafața și apoi degresez.

În cazul în care vreau să schimb culoarea lemnului voi aplica mai întâi un baiț. Cel mai adesea acesta se găsește sub forma unor granule solubile în apă. Intensitatea culorii depinde de proporția baițului în apă, cu cât avem mai puține granule la mai multă apă cu atât culoarea finală va fi mai deschisă iar dacă avem mult baiț la puțină apă cu atât culoarea va fi foarte închisă. În afară de baițul granule se mai găsesc și alte tipuri pe bază de apă, alcool sau un alt solvent. Întotdeauna trebuie avută grijă la compoziția chimică a acestora. În mod normal, un baiț este alcătuit din pigment, un fixativ și un solvent (în cazul celor lichide). Diferența dintre un baiț și o vopsea, este aceea că baițul schimbă culoarea lemnului însă păstrează textura acestuia. După ce lemnul a fost băițuit, aștept până când suprafața se usucă. În cazul în care blatul nu a fost suficient finisat, aplicarea baițului va face vizibile asperitățile (acestea își măresc volumul din cauza apei). Pot șlefui întreaga suprafață și pot aplica un nou strat de baiț. Dar,  repet, totul ține de preferința personală.

Pregătesc toate materialele și instrumentele necesare apoi îmi organizez spațiul de lucru iar apoi urmează pregătirea stratului izolator. Mai întâi voi topi colofoniul și ceara iar mai apoi voi adăuga terebentina.

O posibilă rețetă pentru stratul izolator:

2 părți colofoniu : 3 părți ceară : 5 părți terebentină

Mărunțesc bine colofoniul, îl pun în vasul de inox și apoi îl așez direct pe o sursă de căldură. Colofoniul va începe să se topească la temperaturi de peste 100°C dar nu trebuie uitat faptul că este inflamabil, așa că se cere o atenție sporită și iau toate măsurile de precauție. Mai mult, în timpul topirii, în încăpere se va simți un miros foarte puternic. Fumul de colofoniu poate acționa ca iritant pentru aparatul respirator. Din acest motiv este necesară o aerisire corespunzătoare și purtarea unei măști de protecție. În momentul în care colofoniul s-a topit adaug ceara mărunțită și amestec bine. După ce s-a topit integral și ceara îndepărtez vasul de pe foc. În cazul în care rășina este foarte fierbinte, pentru a se evita ca ceara să se ardă îndepărtez temporar vasul de pe foc, amestec preț de câteva secunde apoi așez iar vasul pe foc, procedând astfel până când ceara se va topi integral. Trebuie acordată multă atenție amestecului celor două substanțe, din cauza punctelor diferite de topire: ceara la 60°C iar colofoniul la 100°C. Dacă se topește mai întâi ceara și apoi se adaugă rășina, aceasta nu se va mai topi integral. Dacă se adaugă la final ceara și temperatura este prea ridicată, ceara se poate arde.

După topirea integrală a celor două componente, îndepărtez vasul de inox de sursa de căldură și adaug terebentina. Dacă vreau să mențin lichid acest amestec voi ține vasul de inox în apă fierbinte.

Blatul se așază cu fața în jos. Uneori se întâmplă însă ca ceara să se scurgă pe margine și apoi să se infiltreze între fața blatului și suprafața pe care este așezat acesta. O modalitate pentru a reduce aceste scurgeri este aceea de a așeza blatul pe un alt obiect, potrivit de înalt, suficient de stabil, dar care are o suprafață mai mică decât blatul. În acest fel, eventualele picături ce se vor scurge vor putea cădea fără a mai afecta grundul.

Cu ajutorul unei pensule mai late, cele mai folosit sunt cele din păr de porc, aplic soluția cel mai bine cât timp este caldă. Pentru a facilita pătrunderea cât mai în profunzime a soluției izolatoare, folosesc o sursă de căldură cum ar fi o lampă cu infraroșu sau un pistol cu aer cald. Pistolul îl mențin la o distanță de cel puțin 20 cm mai ales în cazul unei temperaturi înalte. Se cere atenție la manipularea aerului fierbinte pentru a preveni arsuri ale pielii sau incendii. Mai întâi încălzesc pentru câteva secunde zona în care urmează să se aplic soluția, apoi pensulez suficientă soluție izolatoare, iar după aceasta mai încălzesc puțin cu pistolul de aer cald. Uneori, dacă pistolul este ținut prea aproape de blat, firele unei pensule sintetice se pot topi din cauza căldurii iar cele naturale se pot arde. Dacă anumite zone au absorbit amestecul iar suprafața a rămas mată, mai pot aplica ceară. La final, suprafața ar trebui să fie ușor lucioasă.

După ce s-au acoperit bine atât suprafața blatului cât și rama, soluția rămasă poate fi păstrată într-un recipient de sticlă închis ermetic. După răcire, aceasta se va întări dar în cazul unei utilizări ulterioare, o încălzire la bain-marie va fi suficientă pentru a o aduce în stare lichidă.

Inevitabil, anumite zone vor avea ceară în exces, iar altele mai puțină. Pentru a elimina excesul și pentru a se asigura un luciu uniform, lustruiesc suprafața blatului cu o bucată de lână (aceasta este suficient de aspră și nu are scame). Uneori trebuie încălzită puțin suprafața folosind pistolul cu aer cald, alteori este de ajuns temperatura mediului ambiant.

După câteva ore, sau a doua zi, aplic un strat de șelac peste întreaga suprafață izolată. Concentrația șelacului este de cel puțin 10% și o aplic prin ștergere cu un disc de vată.

 

6. Pregătirea unui blat de lemn – pașii mei de lucru – SINTEZĂ

1. Alegerea blatului. Aleg un blat de lemn care să aibă mărimile necesare. Fie îl fac eu, fie îl cumpăr de la un tâmplar. Blatul trebuie să fie cât mai bun, fără defecte, fără noduri, fără pete de grăsime pe el sau alte deficiențe.

2. Organizarea spațiului de lucru. Organizez spațiul mai înainte de a grundui blatul de lemn:

a. pregătesc instrumentele necesare grunduirii: vas cu pereți dubli sau înlocuitor, pensule, șpaclu, gletieră, bureți, recipiente, cântar etc;
b. achiziționez materialele necesare: carbonat de calciu, clei de iepure, pânza, plastifiantul (dacă se folosește) etc;
c. achiziționez instrumentele care îmi lipsesc.

3. Incizarea feței blatului.

• • • desprăfuiesc fața blatului, o degresez și dacă este prea fină voi folosi pânză abrazivă pentru lemn, cu o granulație mai mare pentru a obține o suprafață mai aspră;
    • fac inciziile sub forma unui caroiaj (o rețea de pătrățele) folosind un cuțit.
    • Impregnarea blatului cu clei de iepure.

Voi folosi două soluții de clei de iepure cu rolul de a izola suprafața absorbantă a lemnului de grundul ce urmează a fi aplicat.

1. 1. • prima soluție de clei, mai slabă, de aproximativ 4-5% concentrația. O aplic fierbinte pentru a putea pătrunde cât mai mult în structura lemnului și o las la uscat câteva ore, cel mai bine 12 ore.
      • a doua soluție de clei, mai concentrată, de aproximativ 10-12% concentrația. O aplic în condiții normale de temperatură, dar soluția trebuie să fie caldă. O las la uscat aproximativ 12 ore.

În tabelul de mai jos am scris câteva concentrații mai folosite și cantitățile necesare de clei uscat de iepure și de apă.

Concentrație dorită	Grame de clei uscat	Grame de apă de adăugat	Masa totală obținută
4%	4	96	100
5%	5	95	100
8%	8	92	100
10%	10	90	100
12%	12	88	100

Pentru a obține o soluție de clei de iepure având concentrația de 8%, pregătesc vasul în care voi topi cleiul și torn în el 92g de apă, cântăresc 8 grame de granule uscate de clei de iepure și le adaug în apă, le las la înmuiat câteva ore, sau peste noapte, până când toate granulele s-au umflat apoi pun vasul la bain-marie și topesc cu grijă cleiul.

1. 1. 5. Lipirea pânzei
      • spăl numai cu detergent pânza de in achiziționată, o usuc dar nu o calc.
      • măsor blatul și tai pânza puțin mai mare decât blatul pentru fi sigur că țesătura nu se va strânge după contactul cu lichidul și nu îmi va rămâne vreo suprafață de lemn neacoperită cu pânză.
      • încălzesc o soluție de clei de iepure de 10-12%, introduc pânza în soluția fierbinte și o las câteva minute scufundată în lichid pentru a se îmbiba cu clei.
      • pensulez puțină soluție de clei pe blat apoi cu multă grijă lipesc pânza pe toată fața blatului. În cazul blaturilor cu sipet trebuie să apăs mai mult la colțuri și trebuie eliminate bulele de aer de sub pânză.
      • Las totul la uscat până a doua zi. În cazul unei pânze mai groase, timpul de așteptare poate să crească la câteva zile.
      • dacă după uscare observ la colțurile sipetului apariția unor tensiuni iar pânza este desprinsă de blat, pot folosi un bisturiu, tai un pic astfel încât să dispară tensiunea creată iar mai apoi aplic local puțin clei fierbinte.
      • tot după uscarea pânzei pot îndepărta excesul de pânză care stă în afara feței blatului folosind o hârtie abrazivă de o granulație mai mare sau un bisturiu.
   1. 6. Grunduirea blatului de lemn.

Prima metodă

Aceasta presupune aplicarea unui nou strat de grund numai după ce stratul precedent s-a uscat complet. Aceasta înseamnă că voi avea pauze de câteva ore între două straturi succesive, aproximativ 4-6 ore, depinzând mult de mediul în care grunduiesc. Primele straturi conțin mai mult clei dar treptat cantitatea de clei se reduce până când la ultimele straturi ea devine egală cu cantitatea de praf de cretă.

1. 1. • pregătesc cantitatea necesară de clei de iepure. Pentru toate straturile de grund ce vor urma voi folosi o soluție de clei de 8%. În cazul în care există deja soluție de clei solidificată și păstrată la frigider, o voi topi la bain-marie dar voi evita încălzirea ei la mai mult de 60°
      • cântăresc și cern praful de cretă. Cernerea elimină impuritățile și eventualii bulgări întăriți de praf de cretă.
      • când soluția de clei este încălzită, adaug treptat cantitatea de praf de cretă. După ce toată cantitatea de praf de cretă a fost adăugată, aștept până când aceasta este cuprinsă de lichid. După câteva minute amestec bine astfel încât să se omogenizeze foarte bine. Lichidul trebuie menținut cald dar acest lucru nu presupune ca focul să fie pornit mereu.
      • obțin prima concentrație de grund: la 100 g clei 8% adaug 60 g de praf de cretă. Aplic cel puțin patru straturi.
      • obțin a doua concentrație de grund: la 100 g clei 8% adaug 80 g de praf de cretă. Aplic cel puțin două straturi.
      • obțin a treia concentrație de grund: la 100 g clei 8% adaug 90 g de praf de cretă. Aplic cel puțin două straturi.
      • obțin a patra concentrație de grund: la 100 g clei 8% adaug 100 g de praf de cretă. Aplic cel puțin patru straturi.

Primele straturi le aplic folosind o pensulă lată, potrivită mai aspră, adaptată la mărimea blatului. Introduc pensula în grund, scurg surplusul de pereții vasului și apoi aplic pe pânza lipită. Încep din partea de sus a blatului, de la stânga la dreapta. Grundul trebuie să pătrundă bine în ochiurile pânzei. Poate folosi o mișcare de lovire ușoară a pânzei cu vârful pensulei în timpul aplicării grundului. Cât timp grundul abia aplicat este încă umed, mai pot reveni pentru a se umple diferite spații goale ce devin vizibile. Pentru a mă asigura de o mai bună pătrundere a grundului în ochiurile pânzei, îl întind cu mâna prin efectuarea unor mișcări circulare cu degetele folosind o presiune moderată.

După primul strat aștept uscarea acestuia pentru aproximativ 6 ore. La început stratul este strălucitor din cauza apei conținute de grund, dar mai apoi când rămâne abia umed acesta pare mat iar după câteva ore el devine alb.

Primele straturi le las ca atare după întinderea cu mâna dar în cazul celorlalte straturi, pentru a se obține o suprafață netedă, le netezesc folosind un șpaclu.

La ultima concentrație pot aplica mai multe straturi având în vedere că unele se vor pierde la șlefuire.

Pentru a se îndepărta anumite denivelări apărute în urma aplicării grundului, pot efectua șlefuiri intermediare folosind hârtie abrazivă potrivit de aspră. Uneori se pot îndepărta doar anumite denivelări.

Trebuie să am atenție la ochiurile pânzei neumplute cu grund, la pori, la scame și la impurități care pot zgâria grundul proaspăt așternut.

 

A doua metodă.

Aceasta presupune aplicarea în prima zi a două straturi mai bogate în clei de iepure iar a doua zi aplicarea consecutivă a tuturor straturilor de grund până la obținerea grosimii dorite.

1. 1. • în prima zi aplic două straturi de grund obținute astfel: la 100g de clei 7% adaug 60g de praf de cretă. Aștept câteva ore între cele două straturi.
      • a doua zi folosesc o nouă concentrație: la fiecare 100g de clei 7% adaug 150g de cretă. Aici poate fi o variație determinată de experiență, se pot folosi undeva între 120 și 150 de grame de praf de cretă la fiecare 100ml de soluție de clei. Aplic mai mult de 10 straturi, până când grosimea grundului este cea dorită.

 

1. 1. 7. Șlefuirea

La câteva zile de la realizarea grunduirii pot efectua șlefuirea finală. Scopul principal este acela de a obține o suprafață foarte fină, fără zgârieturi, fără denivelări, fără găuri. Nu exagerez cu șlefuirea mai ales în zonele unde va fi stratul de pictură pentru a se asigura aderența culorilor.

Încep cu o hârtie abrazivă de o granulație mai mare iar mai apoi cu hârtii abrazive din ce în ce mai fine.

În cazul unui volum mai mare de blaturi sau a unor icoane de dimensiuni mai mari, pot folosi și o mașină electrică de șlefuit.

Tot acum teșesc și marginile grundului folosind o hârtie abrazivă mai aspră. Dacă las marginile drepte, acestea se pot ciobi.

 

1. 1. 8. Izolarea spatelui icoanei. Metoda cu ceară și colofoniu.

Spatele icoanei trebuie izolat de acțiunea umezelii și a insectelor care atacă lemnul. Una dintre metodele de izolare presupune amestecarea la cald a colofoniului (sacâzul) cu ceara de albine și aplicarea amestecului direct pe lemn.

Cel mai adesea izolarea spatelui are loc după grunduirea blatului însă uneori poate fi efectuată și înainte de grunduire dar având grija să nu pătez fața blatului cu ceara.

1. 1. • șlefuiesc spatele blatului și canturile. Pot rotunji muchiile dacă vreau acest lucru.
      • pentru colorarea lemnului folosesc baiț pe bază de apă. Granulele uscate de baiț le pun la înmuiat. Cu cât adaug o cantitate mai mare de baiț, cu atât obțin un lichid mai închis și invers. O concentrație orientativă poate fi până în 10%. Aplic mai multe straturi până se ajung la o culoare dorită. Dacă apar asperități, le pot îndepărta cu o foaie abrazivă mai fină.
      • aștept ca lemnul dat cu baiț să se usuce bine, uneori pot aștepta și câteva zile.
      • obțin amestecul pentru izolare. Iată o rețetă orientativă exprimată în părți de greutate:

2 părți colofoniu : 3 părți ceară : 5 părți terebentină

 Exemple:

la 10g colofoniu adaug 15g de ceară și 25g de terebentină.

la 50g colofoniu adaug 75g de ceară și 125g de terebentină.

 

Pe foc așez un vas metalic. Mai întâi se topesc integral colofoniul, pentru că el are punctul de topire cel mai ridicat din acest amestec, apoi adaug ceara mărunțită, care are un punct de topire mai scăzut. Când cele două s-au topit integral, iau vasul de pe foc și adaug esența de terebentină (sau un alt compus). Atenție! Colofoniul și esența de terebentină emit vapori toxici. Dacă cineva încearcă cele citite aici, trebuie să ia în calcul toate riscurile. Ideal ar fi să obțin acest amestec afară sau într-un mediu foarte bine ventilat. De data aceasta este utilă o mască specială pentru astfel de vapori. De asemenea, aceleași condiții trebuie respectate și la aplicarea amestecului pe blat.

1. • aplic amestecul folosind o pensulă lată și un pistol cu aer fierbinte. Îl aplic moderat, iar surplusul îl elimin cu o cârpă sau șervețele.
   • după câteva ore, sau a doua zi, pot aplica un strat de șelac peste întreaga suprafață izolată. Concentrația șelacului va fi de cel puțin 10% și îl aplic fie cu pensula, fie cu un disc de vată.

 

Articole mai vechi:

1. Blatul de lemn

2. Grunduirea

3. Spatele blatului