Cu ceva timp în urmă am realizat faptul că îmi pot obține singur o parte din pigmenți. Nu este foarte greu dar nici chiar ușor.
Care ar fi primele avantaje?
Primele avantaje ar fi acelea că ajung să înțeleg mai bine materialele, apreciez mai mult ce am și mă bucur de pigmenți naturali, puri.
Care ar fi primul dezavantaj?
Primul dezavantaj este acela că obținerea de pigmenți este o activitate care solicită mult timp.
Care sunt cele mai importante instrumente pe care le folosesc pentru a obține pigmenți?
În primul rând folosesc un ciocan și, în loc de nicolvală, un alt capăt de ciocan pentru a sparge mineralele. Uneori mă folosesc și de un patent.
Pentru a mărunți și mai mult bucățile deja sparte, folosesc un mojar de granit și unul de porțelan.
Apoi folosesc o placă de granit și un pahar cu fundul foarte gros pentru a obține cea mai fină pulbere.
Ori de câte ori este nevoie folosesc diferite site.
Dacă situația o impune, pot folosi levigarea pentru a obține particule foarte fine. În acest caz am nevoie de recipiente, apă, site extrem de fine, filtre și eventual diferite emulsii.
Bineînțeles, lucrul cu minerale, pământuri, pulberi fine, lucruri ascuțite, tăioase, cu potențial alergic sau toxic etc presupune multă atenție și o protecție pe măsură.
Din ce îmi obțin anumiți pigmenți mai deosebiți? Să deschidem așadar cutia mea cu materii prime.
Voi începe cu minunatul azurit.
Acesta este carbonat de cupru, de un albastru intens, stabil la lumină (dar nu la fel de stabil in contact cu anumite gaze din atmosferă). 
Cu cât particulele sunt mai grunjoase, cu atât culoarea este mai intensă. În cazul mărunțirii excesive își pierde mult din strălucire. Poate fi afectat de prezența acizilor. 
Azuritul este considerat ca având potențial toxic din cauza prezenței cuprului.
Al doilea în ordinea preferințelor mele se află malachitul, un carbonat hidroxid de cupru, un verde pal, cu nuanțe calde sau reci în funcție de compoziția chimică. Este regăsit în minerale alături de azurit. Pentru a-și păstra strălucirea nu trebuie mărunțit prea mult.
Urmează limonitul. Cu toate că inițial credeam că are vreo legătură cu lămâia și galbenul, se pare că nu este așa (gr. leimon poate fi tradus atat prin ”pajiste umeda” cat si prin ”lac mlăștinos”, locurile unde se găsește cel mai adesea). Limonitul poate fi galben, brun sau chiar negru. Practic, el conține diferite tipuri de oxizi și hidroxizi de fier. Se înrudește cu rugina, doar că el se formează în pământ.
Și ajungem la pământuri. Până acum m-am axat pe identificarea unor locuri din apropierea casei noastre de unde să pot obține diferite nuanțe. Pentru a vă face o idee, se pot găsi argile albe (bogate în caolinit), argile negre (bogate în carbon), pământuri galbene (bogate în oxizi hidratați de fier), pământuri roșii (bogate în oxizi roșii de fier), pământuri verzi (bogate în silicați, mai ales glauconit) și alte tipuri de pământuri.
Ar mai fi și pietre de râu, cum este cea de mai sus. În prunduri găsim diferite pietre colorate, cu puțină determinare și câteva teste se pot identifica și pietrele folositoare.
Și o ultimă mențiune, crisocola (un silicat de cupru hidratat). Nu prea am găsit să cumpăr crisocola pură, de o culoare grozavă ci mai mult pietre care conțineau și alte substanțe, unele care mi-au distrus munca.
Toate informațiile chimice sunt din notițele mele, nu sunt formulările unui geolog sau chimist.
Cum obțin anumiți pigmenți.
Aș putea să vorbesc ore întregi despre toate procesele de obținere, dar mă voi limita la doar câteva cuvinte.
În primul rând, scopul este unul singur, acela de a obține un pigment adecvat pentru pictură. Pare simplu, dar fiecare element folosit are proprietățile lui și, dacă nu ții cont de ele, riști să obții un pigment nepotrivit. De exemplu, cu cât mărunțești azuritul mai mult, cu atât își pierde culoarea devenind tot mai pal. În schimb, un cinabru bun este frecat pe lespede ore întregi, dacă nu chiar zile…
Obținerea pigmenților readuce în discuție măsurile de protecție împotriva pulberilor foarte fine pe care putem risca să le inhalăm. Nu doar atât, dar anumiți pigmenți au potențial toxic și nu trebuie atinși absolut deloc (așa cum ar fi cinabrul sau albul de plumb). Prin urmare, fiți foarte atenți ce anume faceți.
Să începem cu un ocru galben.
1. Mărunțirea pietrei/pământului.
2. Cernerea printr-o sită deasă.
3. Folosirea unui mojar pentru a obține particule mai fine.
4. Continui frecarea pe o piatră de granit.
5. Adaug puțină apă.
6. Amestec bine folosind cuțitul de paletă.
7. Continui frecarea.
8. Adaug pasta fină în apă și agit.
9. După câteva zeci de secunde vărs conținutul într-o hârtie pentru filtrul de cafea pusă într-o sită.
10. Am grijă să nu vărs în filtru și nisipul sedimentat.
După aceasta, las apa să se scurgă, aștept sa se usuce pigmentul, îl mărunțesc iar și apoi îl depozitez corespunzător.
Acum o să vă arăt cum am obținut tot un ocru galben, mai deschis, dintr-un sol destul de nisipos.
1. Mărunțesc bucățile direct în sită folosind o lingură de inox.
2. La final rămân destule impurități.
3. Rezultatul cernerii: un nisip gălbui.
4. Îl frec puțin pe placa de granit.
5. Îl vărs apoi direct într-un vas cu apă.
6. Agit bine.
7. În paharul din stânga se vede cum se scurge apa din filtrul în care am turnat amestecul. Când am vărsat apa din primul vas, m-am oprit când a început să se scurgă nisipul. În paharul din dreapta se poate observa nisipul sedimentat.
8. Apa s-a scurs iar pigmentul a rămas pe hârtia pentru filtru.
9. Încet, încet apa se evaporă integral.
10. Nisipul sedimentat pe care îl arunc.
Acum urmează un pigment asemănător sienei arse. Am adus acasă pământul, am eliminat frunzele, crengile, pietrele și l-am uscat apoi l-am încălzit la o anumită temperatură dorită de mine (câteva sute de grade Celsius).
1. Încep să îl lucrez pe placa de granit.
2. Îmi aleg o cantitate, apoi zdrobesc toate granulele de pământ până se fac pulbere.
3. De data aceasta am stat mai mult timp pentru a obține particule cât mai fine.
4. Peste pulberea obținută adaug puțină apă și încep să frec iarăși amestecul. Mai întâi folosesc un cuțit de paletă apoi paharul. Depinde cât timp am și cât de tare este pământul, uneori pot să frec doar câteva minute, alteori mult mai mult. Aici se poate observa că particulele de pigment sunt destul de grunjoase.
5. În schimb, la final, pasta este mult mai fină.
6. Iau pasta obținută și o pun într-un pahar/vas cu apă. Agit bine, aștept puțin apoi agit iar și repet procesul de câteva ori.
7. La final, după ultima agitare, aștept câteva zeci de secunde și torn conținutul paharului într-o sită. Adeseori folosesc hârtie pentru filtrul de cafea. Dar nu torn tot ce am în pahar ci doar până aproape de fund apoi mă opresc. De obicei, în acest pahar vor rămâne nisipul, pietrele și alte impurități tari.
8. Astept să se scurgă apa. Dacă particulele sunt foarte fine, vor trece prin hârtia de filtru.
9. Urmează o perioadă de așteptare până când pigmentul se usucă și îl pot lua de pe hârtie. Dacă este necesar, îl voi freca iar în mojar.
10. Ca idee, pământul mai deschis la culoare este pământul preluat de pe câmp, cel de jos, din dreapta este pigment asemănător cu cel pe care l-am preparat acum iar cel din vasul rotund este o probă pe care am făcut-o pentru a vedea când începe să se ardă prea mult.
Când i-am spus unui prieten că vreau să îmi fac singur negru din coarde de viță de vie mi-a spus să este mai bine să cumpăr, este mai curat, mai ieftin, fără bătaie de cap, fără praf. Apoi am făcut o mică cercetare pe internet și am văzut la un producător important de pigmenți că negrul lor de viță era obținut prin carbonizarea coardelor de viță de vie, a scoarței copacilor și alte resturi vegetale. Da, da, sigur. La asta nu mă gândeam: negru de viță de vie din resturi vegetale!? Prin urmare, negrul pur de viță de vie este doar cel făcut de tine însuți.
Acestea fiind spuse, iau coardele (sau corzile? Prietenii buni la română să mă ajute, vă rog.) tăiate primăvara, le țin într-un loc ferit de ploaie dar totuși în aer liber, aștept până se usucă apoi le carbonizez.
Am încercat mai multe metode. Uneori am stins focul cu apă, alteori cu nisip, însă cea mai bună metodă este aceasta: folosesc un recipient metalic, iau coardele și le tai cât să intre în recipient și să pot pune capacul, pun cât mai multe bucăți, închid bine capacul, fac focul și aștept să se facă jar, iau vasul și îi fac o gaură mică (aș zice de vreo 3-4mm), pun vasul metalic pe jar și acum începe aventura. Coardele încep să ardă și pe gaura aceea iese o flacără. Stau prin apropiere și când se stinge flacăra, iau cu grija recipientul și pun un băț în gaură pentru a împiedica oxigenul să intre înauntru. Presez destul de bine acest băț (poate fi o creangă, puțin lut sau orice funcționează). Aștept să se răcească și apoi pot obține pigmentul la fel cum am descris procesul mai sus.
Fotografiile sunt mai vechi.
Malachitul este un fel de oxid de cupru, ca să vorbesc pe înțelesul tuturor. Nu este cazul să discut acum în detaliu despre el.
Pigmentul se obține prin mărunțirea mineralelor de malachit și, cel mai bine, folosind levigarea (acel proces de selecție în care ne folosim de apă simplă pentru a elimina nisipul dar și pentru a obține pigmenți de granulații diferite.)
Are un conținut ridicat de cupru, așa că se cere precauție la manipularea lui. Nu îl atingeți și folosiți o mască pentru a nu inhala praful rezultat.
Malachitul este destul de sensibil la actiunea unor acizi.
Azuritul, un fel de frate al malachitului, adică tot un fel de oxid al cuprului (chimiștii, geologii și alți specialiști să îmi ierte limbajul barbar).
Obținerea azuritului este o aventură. În primul rând nu știu ce anume conține mineralul pe care urmează să îl sfărâm. Dacă este un caz fericit, am doar azurit, dacă este un caz obișnuit, am și azurit, și malachit, și praf: am de toate… 
Apoi, după ce separ azuritul de impurități, urmează mărunțirea pe placa de granit. Dacă este un mineral pur, aș putea obține cu puțină atenție și un car de răbdare, un albastru minunat. Dacă nu este un mineral pur, sau dacă mă grăbesc, voi obține un gri scump, scump de tot.
Iarăși, nu voi discuta în detaliu despre pașii pe care îi urmez pentru a obține pigmentul.
Vă reamintesc, acest mineral conține cupru, așadar toate măsurile de precauție menționate mai devreme la malachit sunt valabile și aici.
Crisocola – un silicat de cupru. Deja chimia devine prea complicată. 
Toate bune și frumoase, dar exemplarele pe care le-am prelucrat au avut multe impurități, probabil niște oxizi de fier care mi-au stricat pigmentul final.
Acetat de cupru.
Din categoria: alte mențiuni periculoase.
Cinabrul natural.
Sincer, la cât de periculos este acest mineral, nu cred că merită să descriu procesul.
Rețineți că cinabrul este o sulfură de mercur (HgS) iar mercurul este cel mai toxic element chimic.
Aveți mare grijă cu el (asta dacă lucrați vreodată cu el).
O ultimă notă: nu orice piatră colorată se lasă transformată într-un pigment deosebit. Aici o să vă dau exemplul lapisului.
O piatra de lapis lazuli, precum ce din imaginea de mai sus, dacă este doar mărunțită, se obține un nisip albicios cu ușoare tente de gri, poate gri albastrui. Nu încercați că pierdeți timpul, vă spune unul care a stat multe ore făcând teste.
Albastrul minunat de lapis lazuli se obține folosind o rețetă habar-nu-am-cum-au-gasit-o + piatra mărunțită + niște rășini+ ceară + prea multe kilograme de răbdare.